Părerea criticului
Fără să fie cu totul entuziasmantă, relansarea universului cinematografic inspirat de benzile desenate DC este categoric promiţătoare: James Gunn nu uită de efecte speciale şi de confruntări spectaculoase, dar nici de dezvoltarea personajelor şi de ceea ce le face vii şi interesante. Rezultatul este unul dintre cele mai bune filme cu supereroi DC - cu precizarea că în ultimul deceniu şi jumătate ştacheta nu era foarte sus, dar şi unul conectat la o realitate a momentului, aceea a tribunalului opiniei publice, unde emoţia, şi nu informaţia, este primordială.
Unul din marile reproşuri care i s-au adus lui Superman în istoria sa de aproape 90 de ani este cvasi-invincibilitatea sa. Când ai un supererou care nu poate fi rănit, dramatismul are de suferit, iar poveştile sunt în parte lipsite de miză. Aici şi lucrează James Gunn, care se ocupă acum de tot ce înseamnă filme şi seriale inspirate de personaje DC, după ce a devenit celebru global datorită trilogiei Gardienii galaxiei de la rivalul DC, Marvel. În filmul lansat vineri întâlnim un Superman cu puterile cunoscute, dar Gunn găseşte metode inventive de a-l îngenunchia pe protagonistul interpretat excelent de David Corenswet, atât fizic, cât şi psihic. Mai că ai spune că Gunn exagerează, atât de des îl vedem pe Superman rănit şi însângerat...
Conştient că Superman este rampa de lansare pentru viitorul universului cinematografic DC, cu mai bine de zece lungmetraje şi seriale aflate în lucru, Gunn profită de ocazie pentru a-şi popula povestea cu personaje secundare precum Green Lantern (Nathan Fillion), Hawkgirl (Isabela Merced) sau Mister Terrific (Edi Gathegi), doar că aceştia, în sincron cu succesiunea de provocări cumva prea familiare cărora trebuie să le facă faţă Superman duc filmul spre un "prea plin" al elementelor, spectatorul rămânând cu impresia unei aglomerări haotice şi nu întru totul convingătoare.
Modul prin care James Gunn se conectează plenar şi abrupt la realitate este prin personajul lui Lex Luthor (Nicholas Hoult), miliardar conectat la toate nivelurile puterii şi adevărată sublimare a mesajelor xenofobe, a puterii nelimitate şi a valorilor dubioase ale puternicilor zilei precum Elon Musk şi Donald Trump. Luthor îi declară un război total lui Superman şi îl desemnează drept sursa tuturor relelor într-o lume care va fi perfectă doar când i se va pune cu totul la picioare. Răfuiala dintre protagonist şi antagonist mai că devine o luptă ideologică între democraţia empatică a unuia şi iliberalismul, post-adevărul şi xenofobia celui de-al doilea.
De fapt, cel mai ataşant aspect al filmului este tocmai cizelarea poziţiei lui Superman în raport cu omenirea. Încă de la început este clar că supereroul îşi pune puterile în slujba binelui, dar poziţia sa este cumva vagă şi neasumată. Treptat, Superman învaţă că suntem ceea ce facem zi de zi şi, dacă zi de zi facem bine, atunci asta ne face buni. Este o filozofie clară, iar James Gunn nu face niciun efort s-o pună sub semnul întrebării aruncând în calea lui Superman vreun obstacol neclar din punct de vedere moral. Ei, abia atunci filmul ar fi devenit cu adevărat interesant...
Numai lucruri bune de spus despre includerea lui Krypto, care amuză cu energia sa nestăvilită, sau despre Rachel Broshanan, o Lois Lane gata să-l aducă pe Superman cu picioarele pe pământ. Totuşi, la sfârşit îţi doreşti să fi primit mai mult, iar actul al treilea al filmului să aibă parte de o provocare mai convingătoare decât o falie misterioasă ce poate fi "potolită" cu nişte linii de cod băgate într-un calculator (probabil că ar fi nevoie de vreo zece Einstein ca să priceapă cum naiba funcţionează asta).
Am stat şi la scenele de pe genericul de final, pierzând degeaba zece minute din viaţă.
Unul din marile reproşuri care i s-au adus lui Superman în istoria sa de aproape 90 de ani este cvasi-invincibilitatea sa. Când ai un supererou care nu poate fi rănit, dramatismul are de suferit, iar poveştile sunt în parte lipsite de miză. Aici şi lucrează James Gunn, care se ocupă acum de tot ce înseamnă filme şi seriale inspirate de personaje DC, după ce a devenit celebru global datorită trilogiei Gardienii galaxiei de la rivalul DC, Marvel. În filmul lansat vineri întâlnim un Superman cu puterile cunoscute, dar Gunn găseşte metode inventive de a-l îngenunchia pe protagonistul interpretat excelent de David Corenswet, atât fizic, cât şi psihic. Mai că ai spune că Gunn exagerează, atât de des îl vedem pe Superman rănit şi însângerat...
Conştient că Superman este rampa de lansare pentru viitorul universului cinematografic DC, cu mai bine de zece lungmetraje şi seriale aflate în lucru, Gunn profită de ocazie pentru a-şi popula povestea cu personaje secundare precum Green Lantern (Nathan Fillion), Hawkgirl (Isabela Merced) sau Mister Terrific (Edi Gathegi), doar că aceştia, în sincron cu succesiunea de provocări cumva prea familiare cărora trebuie să le facă faţă Superman duc filmul spre un "prea plin" al elementelor, spectatorul rămânând cu impresia unei aglomerări haotice şi nu întru totul convingătoare.
Modul prin care James Gunn se conectează plenar şi abrupt la realitate este prin personajul lui Lex Luthor (Nicholas Hoult), miliardar conectat la toate nivelurile puterii şi adevărată sublimare a mesajelor xenofobe, a puterii nelimitate şi a valorilor dubioase ale puternicilor zilei precum Elon Musk şi Donald Trump. Luthor îi declară un război total lui Superman şi îl desemnează drept sursa tuturor relelor într-o lume care va fi perfectă doar când i se va pune cu totul la picioare. Răfuiala dintre protagonist şi antagonist mai că devine o luptă ideologică între democraţia empatică a unuia şi iliberalismul, post-adevărul şi xenofobia celui de-al doilea.
De fapt, cel mai ataşant aspect al filmului este tocmai cizelarea poziţiei lui Superman în raport cu omenirea. Încă de la început este clar că supereroul îşi pune puterile în slujba binelui, dar poziţia sa este cumva vagă şi neasumată. Treptat, Superman învaţă că suntem ceea ce facem zi de zi şi, dacă zi de zi facem bine, atunci asta ne face buni. Este o filozofie clară, iar James Gunn nu face niciun efort s-o pună sub semnul întrebării aruncând în calea lui Superman vreun obstacol neclar din punct de vedere moral. Ei, abia atunci filmul ar fi devenit cu adevărat interesant...
Numai lucruri bune de spus despre includerea lui Krypto, care amuză cu energia sa nestăvilită, sau despre Rachel Broshanan, o Lois Lane gata să-l aducă pe Superman cu picioarele pe pământ. Totuşi, la sfârşit îţi doreşti să fi primit mai mult, iar actul al treilea al filmului să aibă parte de o provocare mai convingătoare decât o falie misterioasă ce poate fi "potolită" cu nişte linii de cod băgate într-un calculator (probabil că ar fi nevoie de vreo zece Einstein ca să priceapă cum naiba funcţionează asta).
Am stat şi la scenele de pe genericul de final, pierzând degeaba zece minute din viaţă.
