Părerea criticului
Acum un deceniu, marile premii ale marilor festivaluri păreau rezervate filmelor de ficţiune, dar între timp situaţia s-a schimbat: mai multe documentare au câştigat Leul de Aur, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu Ursul de Aur. În prezent este pe ecrane Pe Adamant/Sur l'Adamant, documentarul francezului Nicolas Philibert, recompensat cu Ursul de Aur al Berlinalei din 2023. De-a lungul a 110 minute, primim acces în universul pacienţilor unui centru psihiatric plutitor pe fluviul parizian Sena. Este un spaţiu incredibil ce prilejuieşte o privire lungă în sufletul uman şi determină spectatorul să fie recunoscător pentru binecuvântările personale.
Din primele minute ne dăm seama că Adamantul este un spaţiu cu totul special. Un şlep cu două etaje ale cărui ferestre înalte sunt acoperite cu obloane ce se pot ridica şi coborî individual, centrul găzduieşte adulţi de toate vârstele şi rasele, toţi suferinzi de boli psihice grave. Cu ajutorul atent şi neintruziv al angajaţilor centrului, ei sunt îndemnaţi să se exprime în diverse feluri şi au un cuvânt de spus în ceea ce priveşte tratamentul care li se potriveşte cel mai bine. Camera îi filmează discret, iar uneori regizorul îi atrage în conversaţii în care ni se dezvăluie ce înseamnă să ai o boală mintală gravă ce presupune îngrijire continuă.
Impresionează candoarea şi sinceritatea acestor oameni. Impresionează şi bunul-simţ şi inteligenţa cu care meditează pe seamna unui număr de subiecte dificile. În timp ce pe ecran se perindă protagoniştii, spectatorul înţelege cât de important este să oferi un spaţiu în care cineva să se simtă acceptat şi în siguranţă. Este o un minim pe care îl putem face şi pentru apropiaţii noştri, chiar dacă ei nu suferă de nicio boală mintală. Ceea ce ne învaţă documentarul se poate translata uşor în apropierea noastră, de exemplu în înţelegerea pe care o oferim unui copil şi încurajarea constantă ca el să ne destănuie situaţii mai plăcute de la şcoală.
Desigur, Adamantul este excepţia şi nu regula spitalelor psihiatrice franceze. A judeca sistemul psihiatric francez prin prisma filmului lui Philibert dă o imagine la fel de corectă ca atunci când judeci sistemul educaţional din România după cine ştie ce şcoală specializată în istruirea geniilor. Cu toate acestea, nu poţi să nu te gândeşti că la noi în ţară există pacienţi ai unui spital de psihiatrie care au murit după ce au mâncat pomana alterată a unei mănăstiri din apropiere. Văzând documentarul, ai impresia că Adamantul este o navă temerară gata să străbată întunecimea spaţiului, explorând "where no man has gone before", în timp ce cumplitul caz din noiembrie 2023 de la Vaslui te face să te întrebi dacă noi nu cumva suntem în continuare captivi într-un Ev Mediu întunecat. Şi, desigur, într-o lume ideală Adamantul ar fi norma şi nu excepţia...
Filmul lui Nicolas Philibert este o extraordinară invitaţie la empatie. Pacienţii Adamantului nu ezită să-şi descrie experienţele dureroase. Nu se plâng, ci doar îşi descriu realitatea. "Persoanele bolnave mintal nu au familie", spune François, vorbind despre faptul că de cele mai multe ori familiile nu au pregătirea şi disponibilitatea să facă faţă unui caz de boală psihică gravă. Sunt multe astfel de momente în film: întâlnim o mamă al cărei fiu a fost preluat de asistenţa socială pentru că boala nu-i permitea să-l îngrijească adecvat sau o femeie care spune cât de greu e să-ţi faci prieteni şi să ai o viaţă normală când suferi de o astfel de afecţiune.
La sfârşit nu poţi simţi decât o dublă recunoştinţă. Mai întâi că ai fost primit în mijlocul acestor oameni (unii dintre ei se uită direct în cameră şi te simţi de parcă ţi-ar vorbi direct ţie) şi apoi pentru că micile tale probleme zilnice sunt nimic în comparaţie cu problemele protagoniştilor.
Din primele minute ne dăm seama că Adamantul este un spaţiu cu totul special. Un şlep cu două etaje ale cărui ferestre înalte sunt acoperite cu obloane ce se pot ridica şi coborî individual, centrul găzduieşte adulţi de toate vârstele şi rasele, toţi suferinzi de boli psihice grave. Cu ajutorul atent şi neintruziv al angajaţilor centrului, ei sunt îndemnaţi să se exprime în diverse feluri şi au un cuvânt de spus în ceea ce priveşte tratamentul care li se potriveşte cel mai bine. Camera îi filmează discret, iar uneori regizorul îi atrage în conversaţii în care ni se dezvăluie ce înseamnă să ai o boală mintală gravă ce presupune îngrijire continuă.
Impresionează candoarea şi sinceritatea acestor oameni. Impresionează şi bunul-simţ şi inteligenţa cu care meditează pe seamna unui număr de subiecte dificile. În timp ce pe ecran se perindă protagoniştii, spectatorul înţelege cât de important este să oferi un spaţiu în care cineva să se simtă acceptat şi în siguranţă. Este o un minim pe care îl putem face şi pentru apropiaţii noştri, chiar dacă ei nu suferă de nicio boală mintală. Ceea ce ne învaţă documentarul se poate translata uşor în apropierea noastră, de exemplu în înţelegerea pe care o oferim unui copil şi încurajarea constantă ca el să ne destănuie situaţii mai plăcute de la şcoală.
Desigur, Adamantul este excepţia şi nu regula spitalelor psihiatrice franceze. A judeca sistemul psihiatric francez prin prisma filmului lui Philibert dă o imagine la fel de corectă ca atunci când judeci sistemul educaţional din România după cine ştie ce şcoală specializată în istruirea geniilor. Cu toate acestea, nu poţi să nu te gândeşti că la noi în ţară există pacienţi ai unui spital de psihiatrie care au murit după ce au mâncat pomana alterată a unei mănăstiri din apropiere. Văzând documentarul, ai impresia că Adamantul este o navă temerară gata să străbată întunecimea spaţiului, explorând "where no man has gone before", în timp ce cumplitul caz din noiembrie 2023 de la Vaslui te face să te întrebi dacă noi nu cumva suntem în continuare captivi într-un Ev Mediu întunecat. Şi, desigur, într-o lume ideală Adamantul ar fi norma şi nu excepţia...
Filmul lui Nicolas Philibert este o extraordinară invitaţie la empatie. Pacienţii Adamantului nu ezită să-şi descrie experienţele dureroase. Nu se plâng, ci doar îşi descriu realitatea. "Persoanele bolnave mintal nu au familie", spune François, vorbind despre faptul că de cele mai multe ori familiile nu au pregătirea şi disponibilitatea să facă faţă unui caz de boală psihică gravă. Sunt multe astfel de momente în film: întâlnim o mamă al cărei fiu a fost preluat de asistenţa socială pentru că boala nu-i permitea să-l îngrijească adecvat sau o femeie care spune cât de greu e să-ţi faci prieteni şi să ai o viaţă normală când suferi de o astfel de afecţiune.
La sfârşit nu poţi simţi decât o dublă recunoştinţă. Mai întâi că ai fost primit în mijlocul acestor oameni (unii dintre ei se uită direct în cameră şi te simţi de parcă ţi-ar vorbi direct ţie) şi apoi pentru că micile tale probleme zilnice sunt nimic în comparaţie cu problemele protagoniştilor.
