Părerea criticului
Să-l vezi pe Bruce Willis plin de fond de ten şi cu şuviţe blonde chiar merită. Bineînţeles, îţi dai repede seama că nu e vorba de Willis, ci de surogatul lui, sau, mai bine zis, de surogatul detectivului Tom Greer, personajul său din Surrogates, o ecranizare după benzi desenate. Oricum, priveliştea face toţi banii...
Acţiunea din acest action cu puternice comentarii sociale se petrece în viitor, în jurul lui 2025. După ce o companie, VSI, inventează o modalitate de a controla de la distanţă membre şi chiar corpuri pentru persoanele cu dizabilităţi, omenirea dezvoltă o adevărată obsesie pentru aceste variante artificiale, mai sigure şi mai aspectuoase decât propriul corp. În primele minute ale filmului ni se prezintă, stil "ştire TV", falsa istorie a viitorului în care nimeni nu-şi mai părăseşte casa şi toate interacţiunile cu mediul înconjurător se fac prin intermediul acestei versiuni fizice artificiale. Siguranţă şi confort, dar şi alienare exacerbată sunt coordonatele umane ale viitorului, asta până când cineva foloseşte o armă care distruge surogatul, dar şi operatorul uman al acestuia...
Într-o lume în care obsesia pentru perfecţiunea fizică e tot mai des întâlnită (e vreo diferenţă, cel puţin la nivel teoretic, între utilizarea unui surogat şi promovarea unor blugi cu ajutorul unor modele rahitice?), Surrogates apasă pedala care trebuie, doar că nu o apasă cât trebuie, ezitând la mijlocul distanţei dintre film social şi SF de acţiune. Bruce Willis este la fel de eficient în rolul detectivului Tom Greer, cel care trebuie să investigheze, alături de partenera sa interpretată de Radha Mitchell, asasinatele şi care, după ce surogatul său este distrus, îşi învinge teama de exterior şi ia problema în propriile mâini. La propriu... Doar că mai nou multe filme lansează avertismente (un "pune hârtie la hârtie şi plastic la plastic" spus într-un mod un pic diferit) şi acum trebuie s-o faci cu mai multă imaginaţie de-atât ca să convingi.
La fel ca şi recentul Gamer, unde jucători în carne şi oase controlau oameni în carne şi oase într-o interfaţă asemănătoare cu un joc video, The Surrogates promovează respectul pentru propriul trup, pentru naturaleţe şi contactul real. Este uşor de înţeles şi acceptat mesajul într-o lume în care stăm tot mai des în faţa unui ecran sau cu telefonul la ureche, doar că lui The Surrogates îi lipsesc multe ca să te convingă să ieşi în parc sau să dai o fugă până la munte.
Făcut cu 80 de milioane de dolari, filmul arată ieftin. Nu poţi să serveşti un SF a cărui acţiune să se petreacă în 2025 şi totul să arate ca în 2009, cu excepţia unor plasme mai mari şi mai luminoase. Subiectul era mult mai ofertant la capitolul efecte speciale, dar regizorul Jonathan Mostow nu prea reuşeşte să impresioneze, ba, mai mult, distruge ceea ce ar fi putut fi o scenă extrem de eficientă de final, o scenă care aminteşte, măcar prin anvergură, de începutul lui I Am Legend.
Iar faptul că îţi dai seama de pe la mijloc cine-i criminalul nu ajută nici el...
Acţiunea din acest action cu puternice comentarii sociale se petrece în viitor, în jurul lui 2025. După ce o companie, VSI, inventează o modalitate de a controla de la distanţă membre şi chiar corpuri pentru persoanele cu dizabilităţi, omenirea dezvoltă o adevărată obsesie pentru aceste variante artificiale, mai sigure şi mai aspectuoase decât propriul corp. În primele minute ale filmului ni se prezintă, stil "ştire TV", falsa istorie a viitorului în care nimeni nu-şi mai părăseşte casa şi toate interacţiunile cu mediul înconjurător se fac prin intermediul acestei versiuni fizice artificiale. Siguranţă şi confort, dar şi alienare exacerbată sunt coordonatele umane ale viitorului, asta până când cineva foloseşte o armă care distruge surogatul, dar şi operatorul uman al acestuia...
Într-o lume în care obsesia pentru perfecţiunea fizică e tot mai des întâlnită (e vreo diferenţă, cel puţin la nivel teoretic, între utilizarea unui surogat şi promovarea unor blugi cu ajutorul unor modele rahitice?), Surrogates apasă pedala care trebuie, doar că nu o apasă cât trebuie, ezitând la mijlocul distanţei dintre film social şi SF de acţiune. Bruce Willis este la fel de eficient în rolul detectivului Tom Greer, cel care trebuie să investigheze, alături de partenera sa interpretată de Radha Mitchell, asasinatele şi care, după ce surogatul său este distrus, îşi învinge teama de exterior şi ia problema în propriile mâini. La propriu... Doar că mai nou multe filme lansează avertismente (un "pune hârtie la hârtie şi plastic la plastic" spus într-un mod un pic diferit) şi acum trebuie s-o faci cu mai multă imaginaţie de-atât ca să convingi.
La fel ca şi recentul Gamer, unde jucători în carne şi oase controlau oameni în carne şi oase într-o interfaţă asemănătoare cu un joc video, The Surrogates promovează respectul pentru propriul trup, pentru naturaleţe şi contactul real. Este uşor de înţeles şi acceptat mesajul într-o lume în care stăm tot mai des în faţa unui ecran sau cu telefonul la ureche, doar că lui The Surrogates îi lipsesc multe ca să te convingă să ieşi în parc sau să dai o fugă până la munte.
Făcut cu 80 de milioane de dolari, filmul arată ieftin. Nu poţi să serveşti un SF a cărui acţiune să se petreacă în 2025 şi totul să arate ca în 2009, cu excepţia unor plasme mai mari şi mai luminoase. Subiectul era mult mai ofertant la capitolul efecte speciale, dar regizorul Jonathan Mostow nu prea reuşeşte să impresioneze, ba, mai mult, distruge ceea ce ar fi putut fi o scenă extrem de eficientă de final, o scenă care aminteşte, măcar prin anvergură, de începutul lui I Am Legend.
Iar faptul că îţi dai seama de pe la mijloc cine-i criminalul nu ajută nici el...
