Părerea criticului
La festivalul Transilvania un singur premiu este ştiut dinaintea galei de sâmbătă seara: anul acesta, Premiul publicului va ajunge la drama Copilul-problemă/System Crasher/Systemsprenger, în regia nemţoaicei Nora Fingscheidt, deja câştigător al trofeului Alfred Bauer în februarie la festivalul de la Berlin. Copilul-problemă va fi distribuit în România de distribuitorul Bad Unicorn, cu o premieră cel mai probabil în ultimele două luni ale anului.
O explozie de energie şi culoare pe măsura protagonistei sale, Copilul-problemă este Benni (Helena Zengel), o fetiţă de nouă ani al cărei temperament imposibil o face să treacă de la un centru de plasament la altul. Este întotdeauna simpatic să auzi un moţ de fată zicând "Dacă mă enervează vreunul, îi ard una-n nas", dar nu la fel de simpatic atunci când acest lucru se şi întâmplă repetat: după ce provoacă de mai multe ori prăpăd în jur, Benni are toate şansele să ajungă într-un centru psihiatric, sabotându-şi complet viitorul, dar lucrurile par să se îndrepte în direcţia cea bună atunci când în scenă apare Micha (Albrecht Schuch), un consilier care ar trebui s-o ajute pe minoră să-şi controleze furia.
Indiferent de situaţia familială a spectatorului şi de părerile sale în ce priveşte propagarea speciei, System Crasher este o continuă provocare gata să te scoată din zona de confort şi să te oblige să adopţi o poziţie. Da, este uşor să respingi o fată ale cărei violenţă şi reacţii imprevizibile scot la iveală neputinţa sistemului nepregătit pentru elemente cu adevărat dificile, dar nu atât de uşor să ascunzi, fără remuşcări, problema sub preş. Scenariul scris de Nora Fingscheidt împleteşte eficient şi inteligent perspective convingătoare, arătând cum, uneori, o rezolvare ideală şi situaţia reală nu sunt compatibile.
Dacă am fi la Hollywood, System Crasher ar fi cu siguranţă un film în spiritul Mary Poppins, în care un element exterior îşi exercită influenţa calmantă, ajutând simplist spiritul rebel să se integreze în societate. Probabil că mulţi copii din centrele de plasament urăsc aceste filme care netezesc experienţele extreme, sugerând (adesea fals) că până şi situaţiile cele mai dificile au rezolvare. System Crasher nu pică în această capcană şi îşi convinge spectatorul să se pună în pielea tuturor personajelor-satelit ce apar în periplul plin de provocări al lui Benni, iar marele merit al poveştii este că nu încearcă să dea lecţii sau să arate cu degetul, explorând consecinţele respingerii şi argumentele pro şi contra. Cel mai zguduitor aspect al lui System Crasher este că toată lumea are dreptate...
Probabil că momentele cele mai tragice ale filmului sunt cele în care Benni îşi doreşte obsesiv să se întoarcă la mama ei (Lisa Hagmeister) şi la fratele şi sora mai mici. Nevoia ei de dragoste, înfăţişată perfect de foarte expresiva Helena Zengel, este la fel de credibilă şi convingătoare ca şi momentele extreme, în care mica eroină este o nesfârşită sursă de decibeli, scandal şi violenţă. Un alt aspect bântuitor al filmului se activează în special în România: dacă în Germania un astfel de copil este respins treptat de sistem, oare cum este el tratat la noi în ţară? O întrebare la al cărei răspuns nu ne gândim prea mult, ca să nu ne pierdem somnul de la noapte...
Într-o perioadă când voluntariatul a devenit o constantă socială şi la noi în ţară, un film ca System Crasher ridică o problemă mai mult decât interesantă: până unde te sacrifici pentru binele altcuiva? Unde pui punct? Cât înghiţi? Unde se transformă altruismul în masochism? Câteva personaje mai mult decât luminoase ale filmului încearcă să răspundă la această întrebare, iar răspunsul i-ar putea determina pe unii dintre conaţionalii noştri să caute răspunsuri în voluntariatul cu copiii dezavantajaţi, probabil cea mai dificilă comunicare în relaţia noastră cu societatea. Până când nu ne lovim de acest zid, a judeca ce se întâmplă în System Crasher este un lux pe care nu ar trebui să ni-l permitem...
O explozie de energie şi culoare pe măsura protagonistei sale, Copilul-problemă este Benni (Helena Zengel), o fetiţă de nouă ani al cărei temperament imposibil o face să treacă de la un centru de plasament la altul. Este întotdeauna simpatic să auzi un moţ de fată zicând "Dacă mă enervează vreunul, îi ard una-n nas", dar nu la fel de simpatic atunci când acest lucru se şi întâmplă repetat: după ce provoacă de mai multe ori prăpăd în jur, Benni are toate şansele să ajungă într-un centru psihiatric, sabotându-şi complet viitorul, dar lucrurile par să se îndrepte în direcţia cea bună atunci când în scenă apare Micha (Albrecht Schuch), un consilier care ar trebui s-o ajute pe minoră să-şi controleze furia.
Indiferent de situaţia familială a spectatorului şi de părerile sale în ce priveşte propagarea speciei, System Crasher este o continuă provocare gata să te scoată din zona de confort şi să te oblige să adopţi o poziţie. Da, este uşor să respingi o fată ale cărei violenţă şi reacţii imprevizibile scot la iveală neputinţa sistemului nepregătit pentru elemente cu adevărat dificile, dar nu atât de uşor să ascunzi, fără remuşcări, problema sub preş. Scenariul scris de Nora Fingscheidt împleteşte eficient şi inteligent perspective convingătoare, arătând cum, uneori, o rezolvare ideală şi situaţia reală nu sunt compatibile.
Dacă am fi la Hollywood, System Crasher ar fi cu siguranţă un film în spiritul Mary Poppins, în care un element exterior îşi exercită influenţa calmantă, ajutând simplist spiritul rebel să se integreze în societate. Probabil că mulţi copii din centrele de plasament urăsc aceste filme care netezesc experienţele extreme, sugerând (adesea fals) că până şi situaţiile cele mai dificile au rezolvare. System Crasher nu pică în această capcană şi îşi convinge spectatorul să se pună în pielea tuturor personajelor-satelit ce apar în periplul plin de provocări al lui Benni, iar marele merit al poveştii este că nu încearcă să dea lecţii sau să arate cu degetul, explorând consecinţele respingerii şi argumentele pro şi contra. Cel mai zguduitor aspect al lui System Crasher este că toată lumea are dreptate...
Probabil că momentele cele mai tragice ale filmului sunt cele în care Benni îşi doreşte obsesiv să se întoarcă la mama ei (Lisa Hagmeister) şi la fratele şi sora mai mici. Nevoia ei de dragoste, înfăţişată perfect de foarte expresiva Helena Zengel, este la fel de credibilă şi convingătoare ca şi momentele extreme, în care mica eroină este o nesfârşită sursă de decibeli, scandal şi violenţă. Un alt aspect bântuitor al filmului se activează în special în România: dacă în Germania un astfel de copil este respins treptat de sistem, oare cum este el tratat la noi în ţară? O întrebare la al cărei răspuns nu ne gândim prea mult, ca să nu ne pierdem somnul de la noapte...
Într-o perioadă când voluntariatul a devenit o constantă socială şi la noi în ţară, un film ca System Crasher ridică o problemă mai mult decât interesantă: până unde te sacrifici pentru binele altcuiva? Unde pui punct? Cât înghiţi? Unde se transformă altruismul în masochism? Câteva personaje mai mult decât luminoase ale filmului încearcă să răspundă la această întrebare, iar răspunsul i-ar putea determina pe unii dintre conaţionalii noştri să caute răspunsuri în voluntariatul cu copiii dezavantajaţi, probabil cea mai dificilă comunicare în relaţia noastră cu societatea. Până când nu ne lovim de acest zid, a judeca ce se întâmplă în System Crasher este un lux pe care nu ar trebui să ni-l permitem...
