Părerea criticului
Cu debutul său în lungmetraj, Shallow Grave, şi al doilea film, Trainspotting, Danny Boyle a fost salutat ca unul din principalele motive de resuscitare ale cinema-ului britanic în anii '90. Cariera lui a cunoscut numeroase urcuşuri şi coborâşuri în cele două decenii scurse de atunci, dar nimeni nu contestă că Trainspotting (tradus la noi, ultra-creativ, Din viaţă scapă cine poate, exact ca să nu-l recunoşti în programul posturilor TV) este unul din filmele emblematice ale anilor '90. În 2009, imediat după succesul global al lui Slumdog Millionaire (poate fi văzut duminică la Pro TV), Boyle a ridicat multe sprâncene anunţând că intenţionează să regizeze Trainspotting 2. Iată mai jos cum i-a ieşit şi de ce ai vrea să vezi filmul.
În primul rând, dacă nu ai văzut sau nu ţi-a plăcut Trainspotting, să mergi la Trainspotting 2 (al cărui titlu oficial este T2 Trainspotting - oare ca să deruteze pe fanii seriei Terminator?) ar putea fi o idee nu foarte bună. Marele defect al sequelului este că ridică omagiile aduse filmului original la nivel de coloană vertebrală: tot ce se întâmplă în sequel comentează, actualizează sau explică evenimente din primele aventuri ale trăsniţilor. Rezultatul final merită văzut, fără doar şi poate, dar pe lângă popcorn şi nachos ar fi bine să intri la proiecţie şi cu investiţia emoţională din primul film.
20 de ani au trecut pentru eroii noştri din Edinburgh. Îl vedem pe Mark (Ewan McGregor) revenind în oraşul britanic, unde are parte de o întâlnire cu surprize cu Simon (Jonny Lee Miller), care acum, pe lângă un stoc inepuizabil de heroină şi iarbă, visează să deschidă o saună (termenul "bordel" ar fi mai corect) pentru iubita lui Veronika (bulgăroaica Anjela Nedyalkova). Spud (Ewen Bremner şi fizicul său irepetabil) e în pragul sinuciderii, iar Begbie (un Robert Carlyle cu vreo 20 de kilograme mai gras) e disperat să scape din închisoare. Un şir de evenimente inspirate de romanul Porno al aceluiaşi Irvine Welsh îi va aduce pe cei patru din nou împreună, în aventuri care apropie filmul mai mult de comedie decât de satiră.
Danny Boyle păstrează stilul hiperkinetic din primul film şi oferă o experienţă senzorială completă: culorile se aglomerează pe ecran, unghiurile neaşteptate de filmare subliniază derapajele chimice şi legale ale protagoniştilor, iar soundtrack-ul super-ritmat arată că în două decenii nu s-a schimbat nimic în Edinburgh şi în mintea protagoniştilor: la fel de dispuşi să se lase pradă exceselor şi să fenteze legea, cei patru trebuie să facă acum faţă din nou oportunităţilor şi trădărilor. Trainspotting 2 este o reinventare a prieteniei, o nouă explorare a încrederii şi o actualizare, pe alocuri nu foarte convingătoare, a comentariilor sociale care au transformat Trainspotting într-unul din filmele-cult ale anilor '90. Actualizarea mesajului "Choose Life", în care personajul lui McGreggor aminteşte despre Facebook, Twitter, consumerism şi reality show-uri, este atât de stridentă, încât mai bine ar fi fost lăsată deoparte.
În ciuda unor momente foarte bune, Trainspotting 2 nu reuşeşte să depăşească abordarea nostalgică şi să comunice relevant un mesaj despre generaţia rataţilor acum cvadragenari. Comentariul caustic din filmul original este înlocuit cu unul vag european şi vag post-Brexit, iar principala problemă a încercatului Edinburgh pare să fie acum gentrificarea. Subversivul primului film se pierde într-un comentariu al unei generaţii ratate, incapabile să se ridice deasupra provocărilor şi obligate să se întoarcă, iar şi iar, la aceleaşi situaţii ce ezită între tragic şi ridicol.
Dintr-un alt punct de vedere, în schimb, Trainspotting 2 este mult deasupra sequelurilor hollywoodiene care se aglomerează tot mai mult în cinematografele noastre. Poate că este un tribut de 117 minute al primului film, dar premiera de vineri, cu toate hibele sale, merită mult mai multă atenţie şi este mai relevant şi provocator decât remake-uri, sequeluri sau reboot-uri precum Kong: Skull Island, Frumoasa şi Bestia sau Ştrumpfii: Satul pierdut, ca să amintim doar de titluri programate pentru lansare în viitorul apropiat.
În primul rând, dacă nu ai văzut sau nu ţi-a plăcut Trainspotting, să mergi la Trainspotting 2 (al cărui titlu oficial este T2 Trainspotting - oare ca să deruteze pe fanii seriei Terminator?) ar putea fi o idee nu foarte bună. Marele defect al sequelului este că ridică omagiile aduse filmului original la nivel de coloană vertebrală: tot ce se întâmplă în sequel comentează, actualizează sau explică evenimente din primele aventuri ale trăsniţilor. Rezultatul final merită văzut, fără doar şi poate, dar pe lângă popcorn şi nachos ar fi bine să intri la proiecţie şi cu investiţia emoţională din primul film.
20 de ani au trecut pentru eroii noştri din Edinburgh. Îl vedem pe Mark (Ewan McGregor) revenind în oraşul britanic, unde are parte de o întâlnire cu surprize cu Simon (Jonny Lee Miller), care acum, pe lângă un stoc inepuizabil de heroină şi iarbă, visează să deschidă o saună (termenul "bordel" ar fi mai corect) pentru iubita lui Veronika (bulgăroaica Anjela Nedyalkova). Spud (Ewen Bremner şi fizicul său irepetabil) e în pragul sinuciderii, iar Begbie (un Robert Carlyle cu vreo 20 de kilograme mai gras) e disperat să scape din închisoare. Un şir de evenimente inspirate de romanul Porno al aceluiaşi Irvine Welsh îi va aduce pe cei patru din nou împreună, în aventuri care apropie filmul mai mult de comedie decât de satiră.
Danny Boyle păstrează stilul hiperkinetic din primul film şi oferă o experienţă senzorială completă: culorile se aglomerează pe ecran, unghiurile neaşteptate de filmare subliniază derapajele chimice şi legale ale protagoniştilor, iar soundtrack-ul super-ritmat arată că în două decenii nu s-a schimbat nimic în Edinburgh şi în mintea protagoniştilor: la fel de dispuşi să se lase pradă exceselor şi să fenteze legea, cei patru trebuie să facă acum faţă din nou oportunităţilor şi trădărilor. Trainspotting 2 este o reinventare a prieteniei, o nouă explorare a încrederii şi o actualizare, pe alocuri nu foarte convingătoare, a comentariilor sociale care au transformat Trainspotting într-unul din filmele-cult ale anilor '90. Actualizarea mesajului "Choose Life", în care personajul lui McGreggor aminteşte despre Facebook, Twitter, consumerism şi reality show-uri, este atât de stridentă, încât mai bine ar fi fost lăsată deoparte.
În ciuda unor momente foarte bune, Trainspotting 2 nu reuşeşte să depăşească abordarea nostalgică şi să comunice relevant un mesaj despre generaţia rataţilor acum cvadragenari. Comentariul caustic din filmul original este înlocuit cu unul vag european şi vag post-Brexit, iar principala problemă a încercatului Edinburgh pare să fie acum gentrificarea. Subversivul primului film se pierde într-un comentariu al unei generaţii ratate, incapabile să se ridice deasupra provocărilor şi obligate să se întoarcă, iar şi iar, la aceleaşi situaţii ce ezită între tragic şi ridicol.
Dintr-un alt punct de vedere, în schimb, Trainspotting 2 este mult deasupra sequelurilor hollywoodiene care se aglomerează tot mai mult în cinematografele noastre. Poate că este un tribut de 117 minute al primului film, dar premiera de vineri, cu toate hibele sale, merită mult mai multă atenţie şi este mai relevant şi provocator decât remake-uri, sequeluri sau reboot-uri precum Kong: Skull Island, Frumoasa şi Bestia sau Ştrumpfii: Satul pierdut, ca să amintim doar de titluri programate pentru lansare în viitorul apropiat.
