Părerea criticului
În 2008, Taken lua lumea întreagă pe nepregătite, cu un Liam Neeson într-o formă de zile mari, ritm extrem de alert, cascade convingătoare şi lupte corp la corp imaginative şi lipsite de menajamente. Un excelent produs de divertisment marca Luc Besson, Taken reuşea să încaseze mai bine de 200 de milione, cu un buget de zece ori mai mic, confirmându-l în acelaşi timp pe Liam Neeson ca actor de acţiune. În acest context, normal că aşteptările privind lansarea continuării Taken 2: Teroare în Istanbul au fost mari, iar alegerea echipei, de a livra practic acelaşi lucru într-o locaţie nouă, a dezamăgit. Află din cronica de mai jos cum să faci ca Taken 2 să devină o soluţie bună de petrecere a timpului liber în weekend.
Prima soluţie este să nu-ţi treacă prin minte să te uiţi la Taken înainte de a vedea continuarea! Cu cât ţii mai puţine minte din primul film, cu atât ai mari şanse să-ţi placă premiera de vineri. Nu trebuie decât să ştii că Bryan Mills, fostul agent CIA interpretat de Liam Neeson, se află la Istanbul, unde e însoţit de fiica sa Kim (Maggie Grace) şi fosta soţie Lenore (Famke Janssen, o ştii din seria X-Men). Din nefericire pentru familia Mills, rudele traficanţilor de carne vie albanezi ucişi în primul film se află şi ei la Istanbul, căutând o răzbunare cât mai sângeroasă, ceea ce va duce la urmăriri pe viaţă şi pe moarte în decorul exotic al metropolei.
Faptul că regizorul Olivier Megaton a dat Parisul pe Istanbul e unul din plusurile noii producţii (o să mai vezi unicul oraş al lumii întins pe două continente şi în Skyfall, categoric cel mai aşteptat film al lunii octombrie). Cu bazarul lui ultra-aglomerat, străzile înguste şi arhitectura complicată de mileniile de demolări şi construcţii, cel mai mare oraş al Turciei va complica mult misiunea şi aşa complicată a lui Mills, aceea de a scăpa de o întreagă armată de albanezi hotărâţi să-l facă să plătească, în cele mai dureroase moduri, pentru tratamentul aplicat fraţilor lor întru fărădelegi.
Problema este că unde Teroare în Paris era imprevizibil şi în acelaşi timp în mare parte verosimil, Teroare în Istanbul nu se ridică la acelaşi nivel de inventivitate şi preferă să meargă pe o cărare sigură, folosind şi câteva artificii care numai credibile nu sunt. Dacă ignori modul în care scenariul se încăpăţânează să-l ajute pe erou, ai toate şansele să te bucuri de film, pentru că Megaton reuşeşte să creeze suficientă tensiune astfel încât să te ţină înţepenit pe scaunul de cinema. Am apreciat îndeosebi coloana sonoră, care ritmează inspirat urmăririle de maşini şi confruntările fizice dintre protagonişti, dar şi efectele sonore, aproape "dureroase" în timpul unor bătăi cu pumnii de o nemaipomenită ferocitate.
Cum spuneam mai sus, dacă te aştepţi ca Teroare în Istanbul să întreacă Taken, o să fii dezamăgit. Dar dacă vrei 90 de minute de acţiune (de fapt 60, pentru că sequelul pierde vremea cu o introducere cam lungă), chiar ai de ce pune premiera de vineri pe lista filmelor de vizionat.
Prima soluţie este să nu-ţi treacă prin minte să te uiţi la Taken înainte de a vedea continuarea! Cu cât ţii mai puţine minte din primul film, cu atât ai mari şanse să-ţi placă premiera de vineri. Nu trebuie decât să ştii că Bryan Mills, fostul agent CIA interpretat de Liam Neeson, se află la Istanbul, unde e însoţit de fiica sa Kim (Maggie Grace) şi fosta soţie Lenore (Famke Janssen, o ştii din seria X-Men). Din nefericire pentru familia Mills, rudele traficanţilor de carne vie albanezi ucişi în primul film se află şi ei la Istanbul, căutând o răzbunare cât mai sângeroasă, ceea ce va duce la urmăriri pe viaţă şi pe moarte în decorul exotic al metropolei.
Faptul că regizorul Olivier Megaton a dat Parisul pe Istanbul e unul din plusurile noii producţii (o să mai vezi unicul oraş al lumii întins pe două continente şi în Skyfall, categoric cel mai aşteptat film al lunii octombrie). Cu bazarul lui ultra-aglomerat, străzile înguste şi arhitectura complicată de mileniile de demolări şi construcţii, cel mai mare oraş al Turciei va complica mult misiunea şi aşa complicată a lui Mills, aceea de a scăpa de o întreagă armată de albanezi hotărâţi să-l facă să plătească, în cele mai dureroase moduri, pentru tratamentul aplicat fraţilor lor întru fărădelegi.
Problema este că unde Teroare în Paris era imprevizibil şi în acelaşi timp în mare parte verosimil, Teroare în Istanbul nu se ridică la acelaşi nivel de inventivitate şi preferă să meargă pe o cărare sigură, folosind şi câteva artificii care numai credibile nu sunt. Dacă ignori modul în care scenariul se încăpăţânează să-l ajute pe erou, ai toate şansele să te bucuri de film, pentru că Megaton reuşeşte să creeze suficientă tensiune astfel încât să te ţină înţepenit pe scaunul de cinema. Am apreciat îndeosebi coloana sonoră, care ritmează inspirat urmăririle de maşini şi confruntările fizice dintre protagonişti, dar şi efectele sonore, aproape "dureroase" în timpul unor bătăi cu pumnii de o nemaipomenită ferocitate.
Cum spuneam mai sus, dacă te aştepţi ca Teroare în Istanbul să întreacă Taken, o să fii dezamăgit. Dar dacă vrei 90 de minute de acţiune (de fapt 60, pentru că sequelul pierde vremea cu o introducere cam lungă), chiar ai de ce pune premiera de vineri pe lista filmelor de vizionat.
