Un barbat care crede ca totul s-a terminat, ca nu mai are rost sa mearga mai departe. O masina care strabate acelasi drum iarasi si iarasi intr-un peisaj postapocaliptic in care praful pare a fi atotstapanitor. Oameni, oameni care gandesc diferit, care percep diferit, care incearca sau nu sa ajute, e un film cat se poate de politically incorrect, daca l-ati vazut sau il veti vedea veti intelege ce vreau sa spun, e bine ca e asa si ca regizorul a simtit ca trebuie sa-l faca intr-un asemenea mod, era inca pe vremea cand valoarea era prima care sa conteze si nu criterii care nu fac altceva decat sa distruga ceea ce a mai ramas bun din a saptea arta.
Bineinteles ca auzisem si citisem de Abbas Kiarostami insa nu mai vazusem pana acum nici unul dintre filmele sale, l-am descoperit acum cinematografic vizionand opera sa incununata cu Palme d Or acum aproape un sfert de veac, l-am descoperit cu mare placere, minimalism de mare clasa, un film atat de simplu cu un mesaj atat de percutant, un adevarat imn inchinat vietii fara dorinta de a soca, fara vrerea de a iesi in evidenta cu orice pret. ,,Oamenii de dincolo isi doresc sa arunce o privire in lumea in care traim. Tu te grabesti sa ajungi acolo,,. ,,Lumea nu e asa cum o vezi in momentul de fata. Trebuie doar sa iti schimbi perspectiva,,. Un film care trebuie vazut si, mai presus de toate, simtit.
user-5c9f8c2e87074
pe 18 Noiembrie 2019 02:22
Ce interesant si provocator! Nu cred ca stiu vreun sinucigaș care sa fie asa preocupat chiar obsedat de a fi îngropat sau ma rog trezit,daca nu reuseste! Tot periplul protagonistului prin praf si gropi este presărat cu dialoguri încărcate de semnificatie religioasă. Conflictul dintre preceptul religios ce zice Allah ca e bine si ce hotărăște omul care simte ca e la capăt și se agață tot de Coran. Ma sinucid ca sa nu mai fac rau fratilor mei!!! Empatizezi imediat cu personajul principal!
lili22
pe 16 August 2018 15:50
Un film cu adevarat profund, din care fiecare va ramane cu ceva...
alali
pe 23 Mai 2018 19:28
Exista un anumit timp in viata unor oameni ce traiesc cu un ultimatum pus de medici ori pe care si-l stabilesc ei insisi, timp in care lucrurile au o cu totul alta importanta si o valoare imposibil de intuit pana atunci. In acea perioada, lucrurile neinsemnate par a capata o importanta primordiala iar cuvintele, cele mai banale, glasuiesc adevaruri existentiale. Oare cat de plina s-ar dovedi o viata traita la intesitatea ultimelor clipe, zi de zi, ora de ora, toti cei 60-70 ani sau poate mai mult, atat cat ii e dat omului sa existe. Un rasarit de soare sau o luna plina ne-ar umple inimile cu a lor frumusete cat sa ne copleseasca intreaga existenta. Iar asta s-ar putea intampa zilnic, de nenumarate ori pe zi, ora, minut. Gustul dudelor proaspat culese sau cel al cireselor nu ar avea echivalent pentru a putea fi comparate si descrise. Si totusi nu ne bucuram de aceste minunatii decat atunci cand e prea tarziu.
Domnul Badii, (Homayoun Ershadi) este personajul ce se agata cu disperare de orice vorba ce i se adreseaza desi declara ferm ca nu are nevoie de consiliere sau de sfaturi. Disperarea ce se citeste pe chipul acestuia, reactiile demente si actiunile impulsive tradeaza deznadajduirea. Tot filmul este construit dintr-un dialog intre acelasi Badii si diferiti interlocutori cu care intra in contact, pe rand, unu cate unu, pana cand il gaseste pe cel pe care il cauta de atata timp. Si cum 80% din timp actiunea se petrece in interiorul vehicolului de teren pe care il conduce Badii, discutia este una directa si fata in fata. Din lipsa de fonduri banuiesc, regizorul apeleaza la o filmare stanga-dreapta, neexistand cadre comune cu cei doi interlocutori. Abbas Kiarostami este in marea majoritate si cameramanul ce ii filmeaza cand pe unul cand pe celalalt participant la discutii, schimbandu-se de pe locul pasagerului pe locul soferului si invers, in functie de cine trebuie sa ia cuvantul. Pe langa limitarea impusa de costuri, aceasta maniera de a permuta intre interlocutori lasa o senzatie de confesiune privata, ceea ce si constituie multe din replicile acestui film.
M-a dezamagit in schimb finalul, unul dintre cele mai surprinzatoare finaluri din cate mi-a fost dat sa vad. Insa surpriza nu este asigurata prin intorsatura pe care o ia situatia ci prin insasi ideea de a taia brusc si sadic o naratiune liniara si cursiva ce mergea bine. Am vazut ca regizorului iranian nu ii place filmul facut pentru a spune o poveste anume. Ca doreste ca atunci cand parasesti sala de cinema sa existe ceva care sa iti deranjeze rutina fireasca si sa te chinuie in permanenta cu intrebari multe zile dupa ce ai incheiat vizionarea. Consider totusi ca subiectul in sine era capabil sa constituie prin el insusi o tema de analiza si gandire. Motivul nedivulgat pentru care se declanseaza toata aceasta situatie bilversanta, oferea destule intrebari si suficient mister intregului film. Sa mai alegi si un final deschis, practic neterminand filmul, pare totusi prea mult. Vorbesc strict dpdv personal.
O sa ma intorc la acele detalii extrem de importante pentru existenta personajului principal si despre care pomeneam intru inceputul acestui review. Sunt cateva imagini care suprapuse pe situatia data, au incarcaturi imposibil de intuit in prealabil. Tot acel pamant pietros, specific zonei geografice unde se desfasoara lucrurile, pare ca se pravale de-a dreptul peste Badii. Umbra lui de multe ori se contopeste cu umbra masinilor si utilajelor ce varsa fara oprire minereu in haurile gata sa inghita orice le cade in interior. Doar ca o persoana nu are cum sa isi gaseasca sfarsitul devorat de hraparetele masini intrucat ele sunt protejate sa evite asemenea accidente. Nimic rau nu se poate intampla si totusi iminenta si senzatia grea, apasatoare nu te paraseste nici o clipa.
Marturisesc ca am participat la aceasta calatorie-cautare cu toata fiinta mea. Ideea m-a fascinat si povestea mi-a placut pana cand a sosit acest final dupa noaptea grea ce s-a asternut peste poveste. Pacat de aceasta decizie nefericita de a extrage spercatorul din transa in care intrasera cu greu, tinandu-se cont ca legatura cu protagonistul nu este una usor de realizat, acesta nebeneficiind de nici un fel de background. Te trezesti brusc din acest zbucium pe viata si pe moarte, atat de bine dozat si prezentat, iar asta se resimte la fel de neplacut ca trezirea de dimineata cand suna ceasul desteptator si te desteapta din somnul cel mai dulce.
Concluzie: Unul din filmele de suflet al regizoarei Agnes Varda, motiv pentru care am si aflat de el si ii multumesc astfel pentru recomandarea pe care a facut-o public. Superb dezvoltat, dramatic articulat, o capodopera fara final; practic unica tristete din aceasta pelicula. M-a capacitat mult, m-a stimulat cum rar mi s-a intamplat cu alte filme insa m-a abandonat exact cand aveam cea mai mare nevoie de ghidara regizorala. Nota 7,55 pentru o poveste ce pare ca va urma, desi stim cu totii ca asta nu se va intampa niciodata.
cezarika21
pe 30 Octombrie 2015 07:39
”Fiecare om de pe Pământ are probleme în viață. Așa merg lucrurile. Sunt atâția oameni pe Pământ. Nu există nici măcar o singură familie fără probleme. (...) Lumea nu-i așa cum o vezi. Trebuie să-ți schimbi perspectiva, iar lumea se va schimba și ea. Fii optimist. Privește partea plină a paharului. Tu îți ești ție însuți prioritatea absolută.”
”Ta'm e guilass” își poartă spectatorii într-o plimbare cu mașina pe dealurile pietroase și pline de praf de la marginea Teheranului, oferindu-le o perspectivă adâncă asupra vieții și a descoperirii valorii sale. Moartea simbolică a personajului înfățișată de ecranul negru este subminată însă în ultimele momente de spargerea celui de-al patrulea perete al scenei și dezvăluirea faptului că finalul oricărei povești poate fi schimbat.
Un film minimalist de o valoare incontestabilă, un regizor strălucit ce ne arată că viața nu e așa cum o vedem noi, ci rezultatul unei percepții personale care poate fi schimbată în orice moment și îmbunătățită sau înrăutățită. Oamenii pot oricând să-și schimbe viața dacă își schimbă propria lor gândire. Fiecare ar trebui să-și numere binecuvântările, în loc să se plângă de neajunsuri și de lipsuri. Sunt atâtea lucruri frumoase de care ne putem bucura în viață (răsăritul de soare, gustul unei cireșe, mirosul fructelor coapte, fiorii dragostei, râsul unui copil), iar fiecare clipă poate deveni un moment de fericire prin propria noastră alegere.
aayana
pe 17 Februarie 2011 15:44
Mister Badii umblă în lung și-n lat pentru a găsi pe cineva care să-l îngroape după sinucidere. Practic, aproape tot filmul se petrece în mașină și vedem din când în când deșertul de afară. La început e numai praf. Mr.Badii interacționează cu diverse persoane (vrea pe cineva inocent) dar toți fug de el. Ajutorul de care are nevoie trebuie să privească totul ca pe un job bine plătit. Totul până când un străin vorbește despre gustul cireșelor și noua sa viață. Nu știm dacă Mr. Badii a dus până la capăt planul dar tind să cred că schimbarea cadrelor din final și coloristica vorbesc despre schimbările din sufletul lui.
Abbas
pe 19 August 2010 08:06
unul dintre filmele mari ale cinematografiei din toate timpurile. un om, Mr. Badii, vrea sa se sinucida. nu stim de ce, stim doar ca vrea. are o singura dorinta, sa fie ingropat dupa moarte. pentru asta e gata sa plateasca pe oricine. dar oamenii il refuza, rand pe rand.
e filmul meu preferat, o bijuterie pe care nici un cinefil nu are voie s-o piarda.
Bineinteles ca auzisem si citisem de Abbas Kiarostami insa nu mai vazusem pana acum nici unul dintre filmele sale, l-am descoperit acum cinematografic vizionand opera sa incununata cu Palme d Or acum aproape un sfert de veac, l-am descoperit cu mare placere, minimalism de mare clasa, un film atat de simplu cu un mesaj atat de percutant, un adevarat imn inchinat vietii fara dorinta de a soca, fara vrerea de a iesi in evidenta cu orice pret. ,,Oamenii de dincolo isi doresc sa arunce o privire in lumea in care traim. Tu te grabesti sa ajungi acolo,,. ,,Lumea nu e asa cum o vezi in momentul de fata. Trebuie doar sa iti schimbi perspectiva,,. Un film care trebuie vazut si, mai presus de toate, simtit.
Domnul Badii, (Homayoun Ershadi) este personajul ce se agata cu disperare de orice vorba ce i se adreseaza desi declara ferm ca nu are nevoie de consiliere sau de sfaturi. Disperarea ce se citeste pe chipul acestuia, reactiile demente si actiunile impulsive tradeaza deznadajduirea. Tot filmul este construit dintr-un dialog intre acelasi Badii si diferiti interlocutori cu care intra in contact, pe rand, unu cate unu, pana cand il gaseste pe cel pe care il cauta de atata timp. Si cum 80% din timp actiunea se petrece in interiorul vehicolului de teren pe care il conduce Badii, discutia este una directa si fata in fata. Din lipsa de fonduri banuiesc, regizorul apeleaza la o filmare stanga-dreapta, neexistand cadre comune cu cei doi interlocutori. Abbas Kiarostami este in marea majoritate si cameramanul ce ii filmeaza cand pe unul cand pe celalalt participant la discutii, schimbandu-se de pe locul pasagerului pe locul soferului si invers, in functie de cine trebuie sa ia cuvantul. Pe langa limitarea impusa de costuri, aceasta maniera de a permuta intre interlocutori lasa o senzatie de confesiune privata, ceea ce si constituie multe din replicile acestui film.
M-a dezamagit in schimb finalul, unul dintre cele mai surprinzatoare finaluri din cate mi-a fost dat sa vad. Insa surpriza nu este asigurata prin intorsatura pe care o ia situatia ci prin insasi ideea de a taia brusc si sadic o naratiune liniara si cursiva ce mergea bine. Am vazut ca regizorului iranian nu ii place filmul facut pentru a spune o poveste anume. Ca doreste ca atunci cand parasesti sala de cinema sa existe ceva care sa iti deranjeze rutina fireasca si sa te chinuie in permanenta cu intrebari multe zile dupa ce ai incheiat vizionarea. Consider totusi ca subiectul in sine era capabil sa constituie prin el insusi o tema de analiza si gandire. Motivul nedivulgat pentru care se declanseaza toata aceasta situatie bilversanta, oferea destule intrebari si suficient mister intregului film. Sa mai alegi si un final deschis, practic neterminand filmul, pare totusi prea mult. Vorbesc strict dpdv personal.
O sa ma intorc la acele detalii extrem de importante pentru existenta personajului principal si despre care pomeneam intru inceputul acestui review. Sunt cateva imagini care suprapuse pe situatia data, au incarcaturi imposibil de intuit in prealabil. Tot acel pamant pietros, specific zonei geografice unde se desfasoara lucrurile, pare ca se pravale de-a dreptul peste Badii. Umbra lui de multe ori se contopeste cu umbra masinilor si utilajelor ce varsa fara oprire minereu in haurile gata sa inghita orice le cade in interior. Doar ca o persoana nu are cum sa isi gaseasca sfarsitul devorat de hraparetele masini intrucat ele sunt protejate sa evite asemenea accidente. Nimic rau nu se poate intampla si totusi iminenta si senzatia grea, apasatoare nu te paraseste nici o clipa.
Marturisesc ca am participat la aceasta calatorie-cautare cu toata fiinta mea. Ideea m-a fascinat si povestea mi-a placut pana cand a sosit acest final dupa noaptea grea ce s-a asternut peste poveste. Pacat de aceasta decizie nefericita de a extrage spercatorul din transa in care intrasera cu greu, tinandu-se cont ca legatura cu protagonistul nu este una usor de realizat, acesta nebeneficiind de nici un fel de background. Te trezesti brusc din acest zbucium pe viata si pe moarte, atat de bine dozat si prezentat, iar asta se resimte la fel de neplacut ca trezirea de dimineata cand suna ceasul desteptator si te desteapta din somnul cel mai dulce.
Concluzie: Unul din filmele de suflet al regizoarei Agnes Varda, motiv pentru care am si aflat de el si ii multumesc astfel pentru recomandarea pe care a facut-o public. Superb dezvoltat, dramatic articulat, o capodopera fara final; practic unica tristete din aceasta pelicula. M-a capacitat mult, m-a stimulat cum rar mi s-a intamplat cu alte filme insa m-a abandonat exact cand aveam cea mai mare nevoie de ghidara regizorala. Nota 7,55 pentru o poveste ce pare ca va urma, desi stim cu totii ca asta nu se va intampa niciodata.
”Ta'm e guilass” își poartă spectatorii într-o plimbare cu mașina pe dealurile pietroase și pline de praf de la marginea Teheranului, oferindu-le o perspectivă adâncă asupra vieții și a descoperirii valorii sale. Moartea simbolică a personajului înfățișată de ecranul negru este subminată însă în ultimele momente de spargerea celui de-al patrulea perete al scenei și dezvăluirea faptului că finalul oricărei povești poate fi schimbat.
Un film minimalist de o valoare incontestabilă, un regizor strălucit ce ne arată că viața nu e așa cum o vedem noi, ci rezultatul unei percepții personale care poate fi schimbată în orice moment și îmbunătățită sau înrăutățită. Oamenii pot oricând să-și schimbe viața dacă își schimbă propria lor gândire. Fiecare ar trebui să-și numere binecuvântările, în loc să se plângă de neajunsuri și de lipsuri. Sunt atâtea lucruri frumoase de care ne putem bucura în viață (răsăritul de soare, gustul unei cireșe, mirosul fructelor coapte, fiorii dragostei, râsul unui copil), iar fiecare clipă poate deveni un moment de fericire prin propria noastră alegere.
e filmul meu preferat, o bijuterie pe care nici un cinefil nu are voie s-o piarda.