Țărmul n-are sfârșit (1962)

„În singularul, ambițiosul ȚĂRMUL N-ARE SFÂRȘIT, efortul de înnoire are drept țint, înainte de orice, construcția epică. Regizorul destramă brutal urzeala narațiunii tradiționale, dându-ne un tipic «film fără story», în sincronie cu experiențele întreprinse de cinematograful mondial la începutul anilor ’60. Voit elementară, angrenând personaje creionate în fugă și în termeni net metaforici, «povestea» (întâlnirea întâmplătoare dintre un băiat și o fată pe țărmul mării și scurta lor idilă) nu reprezintă decât pretextul unui poem – delicat ca o boare – al stărilor sufletești inefabile, nu alcătuiește decât o simplă ramă a reflecției pe teme filosofice. Săucan exaltă, aici, puterile demiurgice ale iubirii, ale jocului, ale dezlănțuirii radioase a imaginației: ele zămislesc lumea din nou, le instituie puritatea primordială, așază totul sub semnul euforiei.” (George Littera, „Altă filă de jurnal”, în revista „Cinema”, 1993) Filmul a fost interzis și nu a fost distribuit niciodată în cinematografele românești.