Părerea criticului
În copilărie aveam două mătuşi: una ghicea în cafea, cealaltă în cărţi. La prima nu era vizită să nu se termine cu o sesiune de ghicit, după câteva minute de aşteptare reverenţioasă, "să se aşeze zaţul". La cealaltă se buluceau femei şi de la cinci sate distanţă, să afle ce crai de tobă (un bărbat blond) le vine în casă "la drum de seară". Eu, copilul, eram fascinat de ambele activităţi: părea că vălul impenetrabil ce ne desparte de viitor devine cumva străveziu oferind o cunoaştere altfel imposibilă. Este, poate, motivul pentru care premisa din horror-ul Tarot mi s-a părut atractivă...
Totul începe cu un grup de şapte prieteni care închiriază un conac din apropierea campusului unde sunt studenţi. Este aniversarea lui Elise (Larsen Thompson) şi, când băutura se termină, petrecăreţii încep să caute ceva de băut, ajungând într-un subsol încuiat unde descoperă o cutie cu un set de tarot. Deşi prima regulă a acestei arte divinatorii e să nu foloseşti setul altcuiva, iar cărţile desenate de mână au personaje cu aspect monstruos, la insistenţa prietenilor ei Haley (Harriet Slater) le ghiceşte viitorul tuturor celor prezenţi. Ce nu ştiu ei este că un sesiunea de ghicit activează un vechi blestem, monştrii de pe cărţile de tarot ajungând să-i urmărează şi să-i execute unul câte unul pe studenţi.
Dacă vrei sânge şi execuţii pline de imaginaţie, atunci Tarot chiar se achită de datorie, căci creaturile monstruoase din cărţile de tarot nu vor întârzia să iasă la vânătoare şi, la adăpostul întunericului, să îi atragă în capcană pe protagonişti. Filmul se foloseşte de mai toate tertipurile vizuale şi auditive pentru a crea o atmosferă înspăimântătoare, reuşind în acelaşi timp să creeze acea senzaţie că moartea este inevitabilă. Din păcate personajele umane sunt atât de schematice, încât aproape nu-ţi pasă când mor...
Această premisă, a unui grup de oameni despre care iniţial nu ştim nimic şi despre care aflăm treptat lucruri în timp ce o ameninţare îi execută unul câte unul, este unul dintre cele mai populare puncte de pornire din genul horror. Pe această bază a fost creată întreaga franciză Final Destination, de exemplu, iar recent s-a lansat Abigail, un horror mult mai inventiv şi merituos decât Tarot, despre un grup de inşi care organizează o răpire, dar, ce să vezi, fetiţa răpită se dovedeşte a fi vampir şi îi vânează unul câte unul în conacul unde o ţin captivă.
Tarot câştigă câteva puncte dezvăluind povestea setului de tarot şi motivul pentru care folosirea lui devine letală. Fără să dau spoilere, premiera de vineri devine o ocazie să discutăm despre traumă şi despre modul cum o experienţă traumatizantă poate lăsa urme adânci atât asupra noastră, cât şi asupra celor din jurul nostru. Desigur, o experienţă reală nu va avea efectele supranaturale şi extrem de sângeroase din film, dar şi ea poate lăsa urme.
Populat cu feţe necunoscute (mai puţin cea a lui Jacob Batalon, interpretul amicului lui Peter Parker din cele mai recente filme cu Spider-Man), Tarot livrează câteva execuţii memorabile, dar asta nu-l face să fie cu adevărat memorabil.
Totul începe cu un grup de şapte prieteni care închiriază un conac din apropierea campusului unde sunt studenţi. Este aniversarea lui Elise (Larsen Thompson) şi, când băutura se termină, petrecăreţii încep să caute ceva de băut, ajungând într-un subsol încuiat unde descoperă o cutie cu un set de tarot. Deşi prima regulă a acestei arte divinatorii e să nu foloseşti setul altcuiva, iar cărţile desenate de mână au personaje cu aspect monstruos, la insistenţa prietenilor ei Haley (Harriet Slater) le ghiceşte viitorul tuturor celor prezenţi. Ce nu ştiu ei este că un sesiunea de ghicit activează un vechi blestem, monştrii de pe cărţile de tarot ajungând să-i urmărează şi să-i execute unul câte unul pe studenţi.
Dacă vrei sânge şi execuţii pline de imaginaţie, atunci Tarot chiar se achită de datorie, căci creaturile monstruoase din cărţile de tarot nu vor întârzia să iasă la vânătoare şi, la adăpostul întunericului, să îi atragă în capcană pe protagonişti. Filmul se foloseşte de mai toate tertipurile vizuale şi auditive pentru a crea o atmosferă înspăimântătoare, reuşind în acelaşi timp să creeze acea senzaţie că moartea este inevitabilă. Din păcate personajele umane sunt atât de schematice, încât aproape nu-ţi pasă când mor...
Această premisă, a unui grup de oameni despre care iniţial nu ştim nimic şi despre care aflăm treptat lucruri în timp ce o ameninţare îi execută unul câte unul, este unul dintre cele mai populare puncte de pornire din genul horror. Pe această bază a fost creată întreaga franciză Final Destination, de exemplu, iar recent s-a lansat Abigail, un horror mult mai inventiv şi merituos decât Tarot, despre un grup de inşi care organizează o răpire, dar, ce să vezi, fetiţa răpită se dovedeşte a fi vampir şi îi vânează unul câte unul în conacul unde o ţin captivă.
Tarot câştigă câteva puncte dezvăluind povestea setului de tarot şi motivul pentru care folosirea lui devine letală. Fără să dau spoilere, premiera de vineri devine o ocazie să discutăm despre traumă şi despre modul cum o experienţă traumatizantă poate lăsa urme adânci atât asupra noastră, cât şi asupra celor din jurul nostru. Desigur, o experienţă reală nu va avea efectele supranaturale şi extrem de sângeroase din film, dar şi ea poate lăsa urme.
Populat cu feţe necunoscute (mai puţin cea a lui Jacob Batalon, interpretul amicului lui Peter Parker din cele mai recente filme cu Spider-Man), Tarot livrează câteva execuţii memorabile, dar asta nu-l face să fie cu adevărat memorabil.
