Părerea criticului
Regizoarea Lina Vdovîi, alături de Radu Ciorniciuc, pătrunde curajos în intimitatea propriei familii pentru a înfățișa o poveste relevantă despre violența transmisă din generație în generație.
Nu este deloc ușor să întorci reflectorul către propria familie și propriile traume și să ai puterea de a le surprinde exact așa cum sunt, pentru a fi vizionate de o lume întreagă. Exact asta face Lina Vdovîi, de meserie jurnalistă de investigație și aflată la debutul regizoral cu un film extrem de personal, realizat alături de co-regizorul și partenerul ei, Radu Ciorniciuc. Cei doi au mai lucrat împreună și la un alt documentar puternic și relevant, Acasă, My Home, pentru care Lina a scris scenariul. Având premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Toronto anul trecut, Tata intră în cinematografe începând din acest weekend. Per ansamblu, este o emoționantă dramă de familie, ce abordează subiecte cât se poate de actuale și universale precum violența, emigrarea și traumele moștenite de la părinți.
Punctul de pornire al filmului este hotărârea regizoarei de a se reconecta cu tatăl ei, Pavel, plecat de ani buni la muncă în Italia. Relația lor s-a deteriorat complet din cauza violenței domestice din copilărie, dar tot tatăl este cel care revine la Lina cu un apel disperat de ajutor. El îi trimite fiicei sale un videoclip în care se văd clar abuzurile la care este supus de către angajatorul său italian. Din acest moment, Lina nu numai că pornește alături de Radu în sprijinul lui Pavel și demarează o anchetă privind neregulile suportate de acesta, dar ea ajunge să își confrunte tatăl și comportamentul său abuziv din copilărie.
"Agresiunea e de o banalitate înfiorătoare în locurile astea", spune la un moment dat Lina Vdovîi, iar cuvintele sale rezumă perfect lumea pe care o înfățișează documentarul. Violența este prezentă peste tot, se transmite de la bunici la părinți și, mai apoi, la copii și ajunge până și să transcendă granițele și să își facă loc în relația patron-angajat din străinătate. Este foarte interesant astfel cum tatăl Linei trăiește o contradicție: cel care avea mai degrabă un comportament de abuzator în copilărie devine victimă în străinătate. Mai mult, documentarul nu încearcă în vreun fel să arate cu degetul și să îl judece pe Pavel, ci să îl înțeleagă. Printr-o explorare intimă și adâncă a istoriei familiei, cei doi regizori, pe cale să devină ei înșiși părinți, relevă atât durerea resimțită de Pavel, cât și un tipar de abuz transmis din generație în generație.
Probabil unul dintre cele mai mari merite ale documentarului este faptul că Tata surprinde confruntarea dintre două lumi discordante: cea care normalizează violența și cea a Linei și a lui Radu, care pun întrebări și caută răspunsuri pentru a nu repeta greșelile părinților. Cei doi nu se opresc doar la perspectiva tatălui, ci pătrund mai adânc și iau legătura cu mama, mătușa și chiar bunica regizoarei. Toate aduc mărturii cutremurătoare de violență, dintre care cel mai tare se remarcă istorisirea bunicii despre fratele său, omorât în bătaie de învățător pentru că întârzia la școală. La fel de șocantă este și mărturia preotului din Italia, care dezvăluie rezistența societății tradiționale la schimbare: acesta îi spune lui Pavel că nu a greșit aplicând violența în familie, întrucât Lina și-a terminat studiile și "nu a căzut în destrăbălare". Acest tip de mentalitate sugerează că scopul scuză mijloacele, chiar și atunci când este vorba de abuz fizic.
Dimensiunea socială a filmului este de asemenea interesantă. În contextul în care și în România încep să apară tot mai multe acte de violențe împotriva imigranților, abuzurile și amenințările cu moartea pe care Pavel le suportă de peste un deceniu de la angajatorul italian par să aparțină aceleiași lumi în care violența este normalizată, o lume din care și el făcea parte cândva. Modul în care Lina își folosește abilitățile de jurnalistă de investigație este cu adevărat remarcabil, deoarece își învață tatăl să folosească camere ascunse cu care să poată documenta abuzurile patronului.
În ceea ce privește structura documentarului, regizorii alternează între înregistrări, voice-over și cadre filmate atât în Italia, cât și în Moldova și România. Cu toate că există destule secvențe de confruntare și reproșuri, avem și momente de respiro ce destind atmosfera tensionată și care sunt filmate cu un plăcut simț estetic, atât ca încadratură, cât și ca compoziție. Putem observa astfel grădini, parcuri și lacuri cu lebede din Italia, dar și drumurile neasfaltate și blocurile cenușii din Moldova.
Lumea în care pătrunde Lina Vdovîi, cu delicatețe și curaj, este una în care violența normalizată circulă printre oameni precum un virus contagios. Cu toate acestea, documentarul Tata nu caută să fie moralizator sau să ofere vreo soluție pentru cum să parcurgi astfel de experiențe dureroase, ci doar să încurajeze publicul la reflecție și dezbatere. Odată cu nașterea fetiței Aster, finalul sugerează că există totuși un licăr de speranță: fiecare dintre noi putem fi mai buni și rupe ciclul toxic de traumă și abuz.
Nu este deloc ușor să întorci reflectorul către propria familie și propriile traume și să ai puterea de a le surprinde exact așa cum sunt, pentru a fi vizionate de o lume întreagă. Exact asta face Lina Vdovîi, de meserie jurnalistă de investigație și aflată la debutul regizoral cu un film extrem de personal, realizat alături de co-regizorul și partenerul ei, Radu Ciorniciuc. Cei doi au mai lucrat împreună și la un alt documentar puternic și relevant, Acasă, My Home, pentru care Lina a scris scenariul. Având premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Toronto anul trecut, Tata intră în cinematografe începând din acest weekend. Per ansamblu, este o emoționantă dramă de familie, ce abordează subiecte cât se poate de actuale și universale precum violența, emigrarea și traumele moștenite de la părinți.
Punctul de pornire al filmului este hotărârea regizoarei de a se reconecta cu tatăl ei, Pavel, plecat de ani buni la muncă în Italia. Relația lor s-a deteriorat complet din cauza violenței domestice din copilărie, dar tot tatăl este cel care revine la Lina cu un apel disperat de ajutor. El îi trimite fiicei sale un videoclip în care se văd clar abuzurile la care este supus de către angajatorul său italian. Din acest moment, Lina nu numai că pornește alături de Radu în sprijinul lui Pavel și demarează o anchetă privind neregulile suportate de acesta, dar ea ajunge să își confrunte tatăl și comportamentul său abuziv din copilărie.
"Agresiunea e de o banalitate înfiorătoare în locurile astea", spune la un moment dat Lina Vdovîi, iar cuvintele sale rezumă perfect lumea pe care o înfățișează documentarul. Violența este prezentă peste tot, se transmite de la bunici la părinți și, mai apoi, la copii și ajunge până și să transcendă granițele și să își facă loc în relația patron-angajat din străinătate. Este foarte interesant astfel cum tatăl Linei trăiește o contradicție: cel care avea mai degrabă un comportament de abuzator în copilărie devine victimă în străinătate. Mai mult, documentarul nu încearcă în vreun fel să arate cu degetul și să îl judece pe Pavel, ci să îl înțeleagă. Printr-o explorare intimă și adâncă a istoriei familiei, cei doi regizori, pe cale să devină ei înșiși părinți, relevă atât durerea resimțită de Pavel, cât și un tipar de abuz transmis din generație în generație.
Probabil unul dintre cele mai mari merite ale documentarului este faptul că Tata surprinde confruntarea dintre două lumi discordante: cea care normalizează violența și cea a Linei și a lui Radu, care pun întrebări și caută răspunsuri pentru a nu repeta greșelile părinților. Cei doi nu se opresc doar la perspectiva tatălui, ci pătrund mai adânc și iau legătura cu mama, mătușa și chiar bunica regizoarei. Toate aduc mărturii cutremurătoare de violență, dintre care cel mai tare se remarcă istorisirea bunicii despre fratele său, omorât în bătaie de învățător pentru că întârzia la școală. La fel de șocantă este și mărturia preotului din Italia, care dezvăluie rezistența societății tradiționale la schimbare: acesta îi spune lui Pavel că nu a greșit aplicând violența în familie, întrucât Lina și-a terminat studiile și "nu a căzut în destrăbălare". Acest tip de mentalitate sugerează că scopul scuză mijloacele, chiar și atunci când este vorba de abuz fizic.
Dimensiunea socială a filmului este de asemenea interesantă. În contextul în care și în România încep să apară tot mai multe acte de violențe împotriva imigranților, abuzurile și amenințările cu moartea pe care Pavel le suportă de peste un deceniu de la angajatorul italian par să aparțină aceleiași lumi în care violența este normalizată, o lume din care și el făcea parte cândva. Modul în care Lina își folosește abilitățile de jurnalistă de investigație este cu adevărat remarcabil, deoarece își învață tatăl să folosească camere ascunse cu care să poată documenta abuzurile patronului.
În ceea ce privește structura documentarului, regizorii alternează între înregistrări, voice-over și cadre filmate atât în Italia, cât și în Moldova și România. Cu toate că există destule secvențe de confruntare și reproșuri, avem și momente de respiro ce destind atmosfera tensionată și care sunt filmate cu un plăcut simț estetic, atât ca încadratură, cât și ca compoziție. Putem observa astfel grădini, parcuri și lacuri cu lebede din Italia, dar și drumurile neasfaltate și blocurile cenușii din Moldova.
Lumea în care pătrunde Lina Vdovîi, cu delicatețe și curaj, este una în care violența normalizată circulă printre oameni precum un virus contagios. Cu toate acestea, documentarul Tata nu caută să fie moralizator sau să ofere vreo soluție pentru cum să parcurgi astfel de experiențe dureroase, ci doar să încurajeze publicul la reflecție și dezbatere. Odată cu nașterea fetiței Aster, finalul sugerează că există totuși un licăr de speranță: fiecare dintre noi putem fi mai buni și rupe ciclul toxic de traumă și abuz.
