Pe nepusă masă, ne întîlnim din nou cu cei mai interesanți și ciudați eroi de benzi desenate din toate timpurile. O gașcă de țestoase iubitoare de pizza, cu nume de artiști renascentiști, care luptă împotriva criminalității,
Fanii francizei știu că țestoasele nu sunt nimic fără liderul lor, Splinter (Jackie Chan), un șobolan care a fost și el transformat, ulterior devenind tatăl adolescenților mutanți care i-a învățat abilitățile ninja pentru a se proteja. Splinter este un părinte elicopter, ordonându-le băieților să stea departe de ființele umane cu orice preț, un sfat care ar trebui urmat de majoritatea părinților umanoizi. O străfulgerare a memoriei dezvăluie că Splinter împreună cu țestoasele au încercat să intre în grațiile oamenilor, dar aceștia au fost îngroziți, ceea ce este de înțeles, specia din care facem parte este de cele mai multe ori idioată. Acum țestoasele trăiesc sub pămînt, în timp ce se furișează afară pentru a face rost de provizii, cu toate acestea ele își doresc să aibă o viață normală de adolescenți, dincolo de perspectiva trăitului într-o canalizare.
Imaginile din „Mutant Mayhem" demarează spectaculos, mai ales atunci când Superfly (Ice Cube) și gașca sa se alătură distracției, iar graficienii își dau toată silința pentru a crea personajele spectaculoase care amintesc de materialul sursă și care sunt foarte reușite pe marele ecran. Întregul film are estetica Spider-Verse, arată ca o carte de benzi desenate devenită realitate. Personajele pot trece de la o animație simplă, care pare desenată manual, la ceva ce seamănă mai mult cu animația stop-motion, totul într-o manieră care menține filmul atractiv din punct de vedere vizual.
Din păcate, aceste imagini nu sunt susținute de vreo profunzime autentică, acolo trebuia să se lucreze cel mai mult, pentru că universul țestoaselor chiar îți permite să te extinzi. Seria TMNT este despre maturizare, despre povestea a patru adolescenți care descoperă o realitate în care vor să trăiască între supraprotecția lui Splinter și furia lui Superfly. Deși este o temă interesantă și este plăcut să vezi că o versiune a acestei francize ia în serios adolescența, este un subiect destul de ușor pentru copiii și părinții lor, aceștia puteau face față unor teme mai complexe. Scenaristul putea să-și asume mai multe riscuri, decît să meargă în mod previzibil și mecanic din punctul A în punctul B.
Filmul adaugă o mulțime de noutăți binevenite. Cu o animație ștearsă și glume suprarealiste despre mulsul țestoaselor pentru prețioasele lor fluide corporale, nimic nu pare a fi ceva venit din fabrica de oameni generați pe bandă rulantă de la Hollywood, iar imaginile sunt pe alocuri de-a dreptul psihedelice. Întregul pachet este foarte ciudat și interesant.
Se putea face mai mult întru sculptarea personalității protagoniștilor: Leonardo, liderul tocilar și bun la toate; Michelangelo, bătăușul gălăgios și agresiv; Donatello, fratele tocilar care mînuiește un baston; și Rafael, veșnicul încăpățînat al fraților săi. Niciunul nu este deosebit de captivant, dar sunt fideli originilor.
Nu aflăm suficient despre țestoase, care sunt reduse la una sau două trăsături pe măsură ce sunt împinse de-a lungul traseului de acțiune al filmului. Ritmul hiperactiv acaparează totul și încearcă să compenseze unele lipsuri, care puteau fi dezvoltate mult mai bine de niște oameni mai pasionați sau mai atenți. În cele din urmă, totul se așează într-o intrigă previzibilă, dar acest lucru nu scade prea mult din vibrația plină de umor și spirit, care are suficient pentru a-i face pe toți să-și arate dantura cel puțin o dată.
Fanii francizei știu că țestoasele nu sunt nimic fără liderul lor, Splinter (Jackie Chan), un șobolan care a fost și el transformat, ulterior devenind tatăl adolescenților mutanți care i-a învățat abilitățile ninja pentru a se proteja. Splinter este un părinte elicopter, ordonându-le băieților să stea departe de ființele umane cu orice preț, un sfat care ar trebui urmat de majoritatea părinților umanoizi. O străfulgerare a memoriei dezvăluie că Splinter împreună cu țestoasele au încercat să intre în grațiile oamenilor, dar aceștia au fost îngroziți, ceea ce este de înțeles, specia din care facem parte este de cele mai multe ori idioată. Acum țestoasele trăiesc sub pămînt, în timp ce se furișează afară pentru a face rost de provizii, cu toate acestea ele își doresc să aibă o viață normală de adolescenți, dincolo de perspectiva trăitului într-o canalizare.
Imaginile din „Mutant Mayhem" demarează spectaculos, mai ales atunci când Superfly (Ice Cube) și gașca sa se alătură distracției, iar graficienii își dau toată silința pentru a crea personajele spectaculoase care amintesc de materialul sursă și care sunt foarte reușite pe marele ecran. Întregul film are estetica Spider-Verse, arată ca o carte de benzi desenate devenită realitate. Personajele pot trece de la o animație simplă, care pare desenată manual, la ceva ce seamănă mai mult cu animația stop-motion, totul într-o manieră care menține filmul atractiv din punct de vedere vizual.
Din păcate, aceste imagini nu sunt susținute de vreo profunzime autentică, acolo trebuia să se lucreze cel mai mult, pentru că universul țestoaselor chiar îți permite să te extinzi. Seria TMNT este despre maturizare, despre povestea a patru adolescenți care descoperă o realitate în care vor să trăiască între supraprotecția lui Splinter și furia lui Superfly. Deși este o temă interesantă și este plăcut să vezi că o versiune a acestei francize ia în serios adolescența, este un subiect destul de ușor pentru copiii și părinții lor, aceștia puteau face față unor teme mai complexe. Scenaristul putea să-și asume mai multe riscuri, decît să meargă în mod previzibil și mecanic din punctul A în punctul B.
Filmul adaugă o mulțime de noutăți binevenite. Cu o animație ștearsă și glume suprarealiste despre mulsul țestoaselor pentru prețioasele lor fluide corporale, nimic nu pare a fi ceva venit din fabrica de oameni generați pe bandă rulantă de la Hollywood, iar imaginile sunt pe alocuri de-a dreptul psihedelice. Întregul pachet este foarte ciudat și interesant.
Se putea face mai mult întru sculptarea personalității protagoniștilor: Leonardo, liderul tocilar și bun la toate; Michelangelo, bătăușul gălăgios și agresiv; Donatello, fratele tocilar care mînuiește un baston; și Rafael, veșnicul încăpățînat al fraților săi. Niciunul nu este deosebit de captivant, dar sunt fideli originilor.
Nu aflăm suficient despre țestoase, care sunt reduse la una sau două trăsături pe măsură ce sunt împinse de-a lungul traseului de acțiune al filmului. Ritmul hiperactiv acaparează totul și încearcă să compenseze unele lipsuri, care puteau fi dezvoltate mult mai bine de niște oameni mai pasionați sau mai atenți. În cele din urmă, totul se așează într-o intrigă previzibilă, dar acest lucru nu scade prea mult din vibrația plină de umor și spirit, care are suficient pentru a-i face pe toți să-și arate dantura cel puțin o dată.