Părerea criticului
Probabil că Christopher Nolan s-a uitat cândva în trecut la un film cu James Bond şi şi-a spus: "pot face ceva mai bun de atât". Iar rezultatul este Tenet. Cinemagia a văzut filmul la cinema, a ieşit cu neuronii rearanjaţi şi acum îţi poate spune cam la ce să te aştepţi de la poate cel mai aşteptat (sau să fie Dune mai aşteptat?) al atât de amânatei reveniri a publicului în cinematografe.
Cam pe la minutul 15 (din 150) al filmului, Nolan îşi avertizează publicul, prin gura lui Robert Pattinson: "Nu încerca să înţelegi, ci să simţi". Poate că acest îndemn ambiguu şi - am spune - greu de urmat este adresat eroului interpretat de John David Washington, dar cu siguranţă i se adresează şi publicului, tocmai pentru a-l pregăti pentru frustranta provocare ce urmează: da, Tenet este greu de înţeles şi probabil că până şi cei mai atenţi spectatori vor înceta la un moment dat să urmărească resorturile complexe din spatele acţiunii. În locul frustării, a încerca să simţi povestea şi nu să o înţelegi te poate salva de multă bătaie de cap.
Probabil că nu mai e nevoie să prezentăm subiectul. Ştim din multitudinea de trailere că eroul fără nume interpretat de Washington este prins într-un adevărat război a cărui miză este viitorul omenirii. Eroul şi aghiotantul său, Neil (Robert Pattinson), se vor confrunta curând cu inamici redutabili a căror principală armă este faptul că se pot întoarce în timp, ceea ce le permite să ducă la bun sfârşit o misiune din simplul motiv că deja ştiu, pas cu pas, ce se întâmplă. Iată ceva ce îl depăşeşte până şi pe James Bond: ce faci când inamicul îţi cunoaşte fiecare gest şi fiecare mişcare?
Poate că Tenet are o structură simplistă (eroii au parte de micro-misiuni ce ar trebui să-i aducă mai aproape de o rezolvare finală) şi poate că timpul este folosit în film aşa cum un prestidigitator îndemânatic îţi distrage atenţia cu gesturi înşelătoare, dar asta nu înseamnă deloc că Tenet nu captivează. Ba am spune chiar că nu te vei uita nici măcar o dată la ceas, deşi la un moment dat simţi că durata este exagerată pentru un thriller cu spioni atât de alert, în atâtea locaţii şi cu atâtea confruntări.
După vizionarea filmului noi am rămas cu câteva idei care poate nu au nicio legătură cu povestea propriu-zisă, dar care ne-au ajutat să ne apropiem mai mult de ea. Timpul face ca noi cei de acum şi noi cei de acum 15 ani sau de peste 15 ani să fim entităţi cât se poate de diferite. Ne putem fi cei mai buni aliaţi sau cei mai mari duşmani, iar microschimbările petrecute zi după zi trag după ele, prin acumulare, schimbări dramatice de-a lungul unor perioade de timp mai mari. Tenet invită la o discuţie despre această schimbare şi despre faptul că, până la urmă, ea este în puterea noastră, chiar dacă nu dispunem de vreun Turnichet (vei vedea în film despre ce e vorba) care să producă această schimbare cât ai bate din palme. Este o putere care nu trebuie ignorată nici măcar o secundă, fie că este vorba de vreun tip supraponderal care se luptă zi de zi la sală pentru a-şi retuşa aspectul sau despre vreun elev care îşi mobilează mintea cu informaţiile necesare pentru a-şi realiza ambiţiile în carieră.
Această acumulare poate fi de fapte bune sau de greşeli, iar Tenet impresionează şi prin modul inteligent şi discret cu care invită la o discuţie ecologică. Nu putem spune mai multe, de teama spoilere-lor, dar Tenet atinge acest punct nevralgic al prezentului, ideea neliniştitoare că noi toţi, prin gesturi atât de simple şi aparent nesemnificative precum aruncarea la gunoi a unei sticle de plastic, participăm conştient sau nu la un viitor sumbru al omenirii.
Dincolo de cascadoriile perfecte, urmăririle cu maşini a la Matrix şi efectele speciale ireproşabile, cam cu asta ar trebui să rămâi de la Tenet, filmul despre care s-a spus de atâtea ori că exercită o asemenea atracţie pentru public, încât cinematografele ar fi gata să se deschidă pentru el în pandemie. Anumite amănunte ale poveştii şi acest context atipic conlucrează pentru a lăsa o impresie adâncă asupra spectatorului, chiar dacă Tenet nu este, până la urmă, mai mult decât un blockbuster grandios aranjat fantezist în jurul unei găselniţe temporale.
Cam pe la minutul 15 (din 150) al filmului, Nolan îşi avertizează publicul, prin gura lui Robert Pattinson: "Nu încerca să înţelegi, ci să simţi". Poate că acest îndemn ambiguu şi - am spune - greu de urmat este adresat eroului interpretat de John David Washington, dar cu siguranţă i se adresează şi publicului, tocmai pentru a-l pregăti pentru frustranta provocare ce urmează: da, Tenet este greu de înţeles şi probabil că până şi cei mai atenţi spectatori vor înceta la un moment dat să urmărească resorturile complexe din spatele acţiunii. În locul frustării, a încerca să simţi povestea şi nu să o înţelegi te poate salva de multă bătaie de cap.
Probabil că nu mai e nevoie să prezentăm subiectul. Ştim din multitudinea de trailere că eroul fără nume interpretat de Washington este prins într-un adevărat război a cărui miză este viitorul omenirii. Eroul şi aghiotantul său, Neil (Robert Pattinson), se vor confrunta curând cu inamici redutabili a căror principală armă este faptul că se pot întoarce în timp, ceea ce le permite să ducă la bun sfârşit o misiune din simplul motiv că deja ştiu, pas cu pas, ce se întâmplă. Iată ceva ce îl depăşeşte până şi pe James Bond: ce faci când inamicul îţi cunoaşte fiecare gest şi fiecare mişcare?
Poate că Tenet are o structură simplistă (eroii au parte de micro-misiuni ce ar trebui să-i aducă mai aproape de o rezolvare finală) şi poate că timpul este folosit în film aşa cum un prestidigitator îndemânatic îţi distrage atenţia cu gesturi înşelătoare, dar asta nu înseamnă deloc că Tenet nu captivează. Ba am spune chiar că nu te vei uita nici măcar o dată la ceas, deşi la un moment dat simţi că durata este exagerată pentru un thriller cu spioni atât de alert, în atâtea locaţii şi cu atâtea confruntări.
După vizionarea filmului noi am rămas cu câteva idei care poate nu au nicio legătură cu povestea propriu-zisă, dar care ne-au ajutat să ne apropiem mai mult de ea. Timpul face ca noi cei de acum şi noi cei de acum 15 ani sau de peste 15 ani să fim entităţi cât se poate de diferite. Ne putem fi cei mai buni aliaţi sau cei mai mari duşmani, iar microschimbările petrecute zi după zi trag după ele, prin acumulare, schimbări dramatice de-a lungul unor perioade de timp mai mari. Tenet invită la o discuţie despre această schimbare şi despre faptul că, până la urmă, ea este în puterea noastră, chiar dacă nu dispunem de vreun Turnichet (vei vedea în film despre ce e vorba) care să producă această schimbare cât ai bate din palme. Este o putere care nu trebuie ignorată nici măcar o secundă, fie că este vorba de vreun tip supraponderal care se luptă zi de zi la sală pentru a-şi retuşa aspectul sau despre vreun elev care îşi mobilează mintea cu informaţiile necesare pentru a-şi realiza ambiţiile în carieră.
Această acumulare poate fi de fapte bune sau de greşeli, iar Tenet impresionează şi prin modul inteligent şi discret cu care invită la o discuţie ecologică. Nu putem spune mai multe, de teama spoilere-lor, dar Tenet atinge acest punct nevralgic al prezentului, ideea neliniştitoare că noi toţi, prin gesturi atât de simple şi aparent nesemnificative precum aruncarea la gunoi a unei sticle de plastic, participăm conştient sau nu la un viitor sumbru al omenirii.
Dincolo de cascadoriile perfecte, urmăririle cu maşini a la Matrix şi efectele speciale ireproşabile, cam cu asta ar trebui să rămâi de la Tenet, filmul despre care s-a spus de atâtea ori că exercită o asemenea atracţie pentru public, încât cinematografele ar fi gata să se deschidă pentru el în pandemie. Anumite amănunte ale poveştii şi acest context atipic conlucrează pentru a lăsa o impresie adâncă asupra spectatorului, chiar dacă Tenet nu este, până la urmă, mai mult decât un blockbuster grandios aranjat fantezist în jurul unei găselniţe temporale.
