Mesajul antiburghez anticapitalist e evident. Tulburatoare alegorie mistico-politica aproape fără dialoguri parca inutile avand in vedere rolul chirurgical al camerei. Incredibila expresivitatea actorilor și analiza rafinata a privirilor. Seducția hipnotica realizata de vizitatorul misterios este transpusa in imagini de mare penetranta. Metamorfozele personajelor dupa plecarea vizitatorului sunt conforme cu labilitatile si frustrările lor de dinaintea vizitei. Metamorfoze psiho-mistico-politice evident. Capodopera indubitabil. Cu siguranță e obligatoriu de citit și cartea.
El_KaPpa
pe 29 Mai 2020 21:50
Analizat pe hartie filmul suna impunator, cu teme importante si cu alegeri interesante de prezentare s.a.m.d.
Pe ecran insa mi s-a parut ceva greu de urmarit din cauza faptului ca nu mi-a transmis absolut nimic (nici de rau, nici de bine). Indiferenta cred ca este cea mai buna descriere pentru starea oferita de Teorema lui Pasolini. Pentru critici anti-burgheze prefer oricand ce a facut Bunuel.
lili22
pe 18 Septembrie 2015 08:39
Chiar daca l-am uitat in mare parte, mi-a facut o impresie deosebita, ca am vazut o opera rafinata, deosebita.
cosmin_kedii
pe 04 Octombrie 2013 09:54
Teorema este un film frumos , mistic , care abordează probleme reale și reflecții reale ale burgheziei italiene de acum 60-70 de ani
stalex
pe 08 Aprilie 2013 15:35
Vasazica. Un tanar intra intr-o familie de burghezi. Ii ... ce s-o mai lungim - reguleaza pe toti constiincios, si sa vezi: in felul asta ii scoate din letargie. Ii transforma, de la servitoarea care ajunge facatoare de minuni pana la capul familiei, in care se trezeste din senin o forma de constiinta de clasa, si-si doneaza fabrica muncitorilor. Cam asta ar fi tot plotul. Altfel spus, e un film care reda perfect ideile despre libertate (se intelege, inclusiv cea sexuala) si dreptate/egalitate ale comunistului Pasolini. Din fericire, pelicula exprima, la fel de bine, si arta cineastului Pasolini - abia aici privitorul iese in castig. Frumusetea imaginii, metaforele reusite, cadrele foarte bine realizate, multe dintre ele cu o stranie incarcatura emotionala, totul e realizat de o mana de mare artist.
zeno.marin
pe 16 August 2011 17:16
Dialogurile sunt mult mai rare decat lenjeria imprastiata aproape ritual, la tot pasul, marcat de priviri lungi si tandrete erotica grava, plasata la limita intre suav si extrem.
Cuvintele sunt inutile in mare parte, pentru ca imaginile lui Pasolini graiesc de la sine. Iar aici vine partea impresionanta - desi actorii joaca practic fara grai, expresivitatea lor impecabila e absolut tot ce conteaza.
Dupa seductia erotico-mistica vine implacabil pedeapsa, destinele tuturor capatand rand pe rand turnuri dramatice. Greu de spus daca e vorba de pedeapsa sau de o intensificare maxima a fragilitatii fiecaruia, deoarece fiecare destin esueaza in ambiguitate, daca poate fi scuzata o asemenea observatie. Mesajul filmului devine si mai greu de cuprins atunci cand vedem cum Emilia (prima dintre servitoarele cu acelasi nume) capata grai si puteri mistice, de vindecatoare, in timp ce Odetta se transforma intr-o leguma catatonica. Pedepsele sau metamorfozele celorlalti difera mult si intr-un fel foarte confuz. Daca Pietro isi gaseste calea in expresionism (si homosexualitate) atunci in cazul Luciei cu oricat efort as face, in afara nimfomaniei initial latente, nu observ nicio schimbare. Poate cea mai ciudata paradigma e procesul dezumanizarii industriasului Paolo...
Un film extrem de static in care singura forma de deplasare, de regula intre conac si gradina (sau oriunde altundeva) este alergarea. O fuga oarecum disperata spre sau... de ceva. Un dute-vino smbolic. Probabil o reactie sugestiva atat pentru nerabdarea patimasa cat si pentru rusinea si remuscarea coplesitoare starnite de poftele trupesti scapate de sub control. De-ar fi sa dau o interpretare neconaminata de alte pareri acestor "sprinturi", m-as gandi la evadarea din granitele conventiilor, o lupta intre moralitate si ispita. Aici instinctele devin tot mai primare, asa cum o demonstreaza metamorfoza lui Paolo (finalul tipat marcand o posibila involutie catre primitivism animalic asa cum ar intrepreta unii).
De ce Teorema? Nu am reusit sa inteleg, pentru ca titlul depaseste complexitatea intregii alegorii. Sigur, sansele deslusirii misterului ar fi mai mari daca as citi cartea.
Sau daca as revedea (prin absurd) filmul de cateva ori. Ciudat film, ciudat mesaj. La prima vedere o varianta Pasolini a Zburatorului, amplificata si complicata cu profunde ramificatii constand in fetisism, homosexualitate fatisa si erotism sugerat. Totul pe o muzica un pic disonanta de Ennio Morricone (pe care o vad doar ca potentiator de gust).
Interesanta metafora. Foarte interesanta si stranie...
Pe ecran insa mi s-a parut ceva greu de urmarit din cauza faptului ca nu mi-a transmis absolut nimic (nici de rau, nici de bine). Indiferenta cred ca este cea mai buna descriere pentru starea oferita de Teorema lui Pasolini. Pentru critici anti-burgheze prefer oricand ce a facut Bunuel.
Cuvintele sunt inutile in mare parte, pentru ca imaginile lui Pasolini graiesc de la sine. Iar aici vine partea impresionanta - desi actorii joaca practic fara grai, expresivitatea lor impecabila e absolut tot ce conteaza.
Dupa seductia erotico-mistica vine implacabil pedeapsa, destinele tuturor capatand rand pe rand turnuri dramatice. Greu de spus daca e vorba de pedeapsa sau de o intensificare maxima a fragilitatii fiecaruia, deoarece fiecare destin esueaza in ambiguitate, daca poate fi scuzata o asemenea observatie. Mesajul filmului devine si mai greu de cuprins atunci cand vedem cum Emilia (prima dintre servitoarele cu acelasi nume) capata grai si puteri mistice, de vindecatoare, in timp ce Odetta se transforma intr-o leguma catatonica. Pedepsele sau metamorfozele celorlalti difera mult si intr-un fel foarte confuz. Daca Pietro isi gaseste calea in expresionism (si homosexualitate) atunci in cazul Luciei cu oricat efort as face, in afara nimfomaniei initial latente, nu observ nicio schimbare. Poate cea mai ciudata paradigma e procesul dezumanizarii industriasului Paolo...
Un film extrem de static in care singura forma de deplasare, de regula intre conac si gradina (sau oriunde altundeva) este alergarea. O fuga oarecum disperata spre sau... de ceva. Un dute-vino smbolic. Probabil o reactie sugestiva atat pentru nerabdarea patimasa cat si pentru rusinea si remuscarea coplesitoare starnite de poftele trupesti scapate de sub control. De-ar fi sa dau o interpretare neconaminata de alte pareri acestor "sprinturi", m-as gandi la evadarea din granitele conventiilor, o lupta intre moralitate si ispita. Aici instinctele devin tot mai primare, asa cum o demonstreaza metamorfoza lui Paolo (finalul tipat marcand o posibila involutie catre primitivism animalic asa cum ar intrepreta unii).
De ce Teorema? Nu am reusit sa inteleg, pentru ca titlul depaseste complexitatea intregii alegorii. Sigur, sansele deslusirii misterului ar fi mai mari daca as citi cartea.
Sau daca as revedea (prin absurd) filmul de cateva ori. Ciudat film, ciudat mesaj. La prima vedere o varianta Pasolini a Zburatorului, amplificata si complicata cu profunde ramificatii constand in fetisism, homosexualitate fatisa si erotism sugerat. Totul pe o muzica un pic disonanta de Ennio Morricone (pe care o vad doar ca potentiator de gust).
Interesanta metafora. Foarte interesanta si stranie...