Părerea criticului
Printre sequel-uri și remake-uri Disney, aventuri cu animale de tot felul, printre nestematele Pixar și amuzantele titluri Illumination Studios, și-au făcut loc pe marile ecrane și membrii excentrici, misterioși și înspământători ai familiei Addams. The Addams Family a avut parte de numeroase adaptări, însă niciuna recentă și niciuna sub formă de lungmetraj animat, așa că cei de la MGM au considerat că este momentul să relanseze această marcă a culturii pop.
Prin decor și tipul de familie aflată în centrul acțiunii (cu interese macabre și puteri supranaturale), animația te duce cu gândul la Hotel Transylvania, producția de succes a lui Genndy Tartakovsky. Însă, chiar dacă are o poveste rezonabilă, adaptată vremurilor moderne, și unele momente amuzante, The Addams Family (din 25 octombrie și în cinematografele noastre) nu se ridică, nici ca stil grafic, nici ca tehnică a narațiunii, la nivelul acesteia.
Începută promițător, în forță, cu o vânătoare de vrăjitoare în care victime sunt cei din clanul Addams, povestea se mută, cu Gomez și Morticia, într-o reședință pe gustul acestora: o vilă sinistră dintr-un orășel contemporan american. Aici, cei doi îi cresc pe Wednesday și Pugsley printre plase de păianjen, animăluțe ciudate și arme de tot soiul, bucuroși de toate năzdrăvăniile lor sinistre.
Ajunsă însă la vârsta preadolescenței, Wednesday, maestră a armelor albe, își dorește să vadă cum este lumea oamenilor obișnuiți, așa că decide să meargă la școală. „Închisoarea pentru copii” o distrează, căci are ocazia să-și bage în sperieți colegii.
Fratele ei, Pugsley, este nevoit să se pregătescă pentru ritualul maturizării, un soi de Bar Mitzvah evreiesc, în care trebuie să-și dovedească abilitățile demne de familia din care face parte; în special în ceea ce privește mânuirea sabiei, care îi dă și cele mai multe bătăi de cap.
Dornici ca evenimentul în cauză să iasă teribil (de bine), își fac apariția, înainte de sosirea celorlalte rude, unchiul Fester și Bunica (care vine cu bomboane între degetele de la picioare).
Viața aproape perfectă a Addams-ilor este însă dată peste cap de Margaux Needler.
Margaux, gazda unui reality show care își propune să schimbe fața orașului, este oripilată de casa și obiceiurile acestora și, oferindu-și serviciile de designer, încearcă să îi facă să se conformeze standardelor ei. Vicleană și lacomă, este interesată doar de rating si de multiplicarea câștigurilor sale. Un adevărat maestru al manipulării, se folosește de tehnologia modernă pentru a răspândi zvonuri alarmante despre locuitorii îngrozitoarei vile ce tronează asupra orașului. Fiica ei, Parker, care se împrietenește cu Wednesday și este fascinată de bizareriile acesteia, nu este însă de acord cu planul ei.
Desfășurată pe mai multe planuri, povestea este un pic cam încărcată, iar dezvăluirea prematură a unui secret al antagonistei scade din impactul punctului culminant. Comportamentul bizar al personajelor este exploatat doar în limita permisă de scenariu, ce ține cont și de sensibilitățile publicului mai tânăr.
Unele fire narative sunt abandonate fără explicații - cum este prietenia dintre Wednesday și Parker - iar finalul îți pune pe tavă, în cel mai banal mod posibil, mesajul de acceptare a celor diferiți de noi, de toleranță, de parteneriat reciproc avantajos; până la urmă, melanjul cu oamenii normali pare că face să se șteargă destul de mult din misterul, excentricitatea și grozăvia portretului final al familiei Addams.
Pelicula este însă atractivă prin replicile presărate de umor negru moderat („They blow up so fast these days!”) și unele momente de acțiune (în care, în mare parte, își desfășoară talentele pirotehnice Pugsley). Amuză și giumbușlucurile lui Thing, dar și apariția vărului Itt; anunțat de „Drop It Like It’s Hot” a lui Snoop Dogg, cu bastonul aurit, pălăria, ochelarii tip John Lennon și inelul cu rubin, nu te aștepți totuși ca din luxosul autovehicul să iasă doar un pitic acoperit de păr. Și probabil că, dacă nu ar fi menționat în distribuție, n-ar ghici nimeni vreodată că vocea de roboțel stricat a lui Thing este asigurată chiar de Snoop Dogg.
În ceea ce privește animația, realizatorii au păstrat lucurile cât se poate de simple. Locuitorii orașului sunt personaje colorate și convenționale (în acord, probabil, cu motto-ul orașului, care spune că trebuie să fie toți la fel). Personajele principale, inspirate direct din ilustrațiile originale, au primit unele elemente ce le subliniază personalitatea: lui Wednesday i-au fost adăugate codițele în formă de ștreang, lui Fester i-a fost dată o voce mai subțire, nătângă, dar simpatică, în vreme ce antagonista a primit o coafură extrem de voluminoasă, direct proporțională cu ambițiile ei.
Tema muzicală de bază (melodia acompaniată de pocnitul degetelor), ce a răsunat încă de la prima adaptare a desenelor lui Charles Addams și a devenit apoi atât de populară și îndrăgită, îi va ajuta într-o oarecare măsură pe nostalgici să agreeze și această nouă aventură a Addams-ilor.
Cu siguranță, fanii mai vechi ai personajelor ar fi dorit o abordare care să folosească într-un mod ceva mai creativ uriașul potențial al acestei inversiuni satirice a familiei clasice; filmul îi va atrage prin umorul neconvențional și ciudățeniile personajelor în special pe aceia dintre spectatori cărora familia Addams li se prezintă prima dată.
Prin decor și tipul de familie aflată în centrul acțiunii (cu interese macabre și puteri supranaturale), animația te duce cu gândul la Hotel Transylvania, producția de succes a lui Genndy Tartakovsky. Însă, chiar dacă are o poveste rezonabilă, adaptată vremurilor moderne, și unele momente amuzante, The Addams Family (din 25 octombrie și în cinematografele noastre) nu se ridică, nici ca stil grafic, nici ca tehnică a narațiunii, la nivelul acesteia.
Începută promițător, în forță, cu o vânătoare de vrăjitoare în care victime sunt cei din clanul Addams, povestea se mută, cu Gomez și Morticia, într-o reședință pe gustul acestora: o vilă sinistră dintr-un orășel contemporan american. Aici, cei doi îi cresc pe Wednesday și Pugsley printre plase de păianjen, animăluțe ciudate și arme de tot soiul, bucuroși de toate năzdrăvăniile lor sinistre.
Ajunsă însă la vârsta preadolescenței, Wednesday, maestră a armelor albe, își dorește să vadă cum este lumea oamenilor obișnuiți, așa că decide să meargă la școală. „Închisoarea pentru copii” o distrează, căci are ocazia să-și bage în sperieți colegii.
Fratele ei, Pugsley, este nevoit să se pregătescă pentru ritualul maturizării, un soi de Bar Mitzvah evreiesc, în care trebuie să-și dovedească abilitățile demne de familia din care face parte; în special în ceea ce privește mânuirea sabiei, care îi dă și cele mai multe bătăi de cap.
Dornici ca evenimentul în cauză să iasă teribil (de bine), își fac apariția, înainte de sosirea celorlalte rude, unchiul Fester și Bunica (care vine cu bomboane între degetele de la picioare).
Viața aproape perfectă a Addams-ilor este însă dată peste cap de Margaux Needler.
Margaux, gazda unui reality show care își propune să schimbe fața orașului, este oripilată de casa și obiceiurile acestora și, oferindu-și serviciile de designer, încearcă să îi facă să se conformeze standardelor ei. Vicleană și lacomă, este interesată doar de rating si de multiplicarea câștigurilor sale. Un adevărat maestru al manipulării, se folosește de tehnologia modernă pentru a răspândi zvonuri alarmante despre locuitorii îngrozitoarei vile ce tronează asupra orașului. Fiica ei, Parker, care se împrietenește cu Wednesday și este fascinată de bizareriile acesteia, nu este însă de acord cu planul ei.
Desfășurată pe mai multe planuri, povestea este un pic cam încărcată, iar dezvăluirea prematură a unui secret al antagonistei scade din impactul punctului culminant. Comportamentul bizar al personajelor este exploatat doar în limita permisă de scenariu, ce ține cont și de sensibilitățile publicului mai tânăr.
Unele fire narative sunt abandonate fără explicații - cum este prietenia dintre Wednesday și Parker - iar finalul îți pune pe tavă, în cel mai banal mod posibil, mesajul de acceptare a celor diferiți de noi, de toleranță, de parteneriat reciproc avantajos; până la urmă, melanjul cu oamenii normali pare că face să se șteargă destul de mult din misterul, excentricitatea și grozăvia portretului final al familiei Addams.
Pelicula este însă atractivă prin replicile presărate de umor negru moderat („They blow up so fast these days!”) și unele momente de acțiune (în care, în mare parte, își desfășoară talentele pirotehnice Pugsley). Amuză și giumbușlucurile lui Thing, dar și apariția vărului Itt; anunțat de „Drop It Like It’s Hot” a lui Snoop Dogg, cu bastonul aurit, pălăria, ochelarii tip John Lennon și inelul cu rubin, nu te aștepți totuși ca din luxosul autovehicul să iasă doar un pitic acoperit de păr. Și probabil că, dacă nu ar fi menționat în distribuție, n-ar ghici nimeni vreodată că vocea de roboțel stricat a lui Thing este asigurată chiar de Snoop Dogg.
În ceea ce privește animația, realizatorii au păstrat lucurile cât se poate de simple. Locuitorii orașului sunt personaje colorate și convenționale (în acord, probabil, cu motto-ul orașului, care spune că trebuie să fie toți la fel). Personajele principale, inspirate direct din ilustrațiile originale, au primit unele elemente ce le subliniază personalitatea: lui Wednesday i-au fost adăugate codițele în formă de ștreang, lui Fester i-a fost dată o voce mai subțire, nătângă, dar simpatică, în vreme ce antagonista a primit o coafură extrem de voluminoasă, direct proporțională cu ambițiile ei.
Tema muzicală de bază (melodia acompaniată de pocnitul degetelor), ce a răsunat încă de la prima adaptare a desenelor lui Charles Addams și a devenit apoi atât de populară și îndrăgită, îi va ajuta într-o oarecare măsură pe nostalgici să agreeze și această nouă aventură a Addams-ilor.
Cu siguranță, fanii mai vechi ai personajelor ar fi dorit o abordare care să folosească într-un mod ceva mai creativ uriașul potențial al acestei inversiuni satirice a familiei clasice; filmul îi va atrage prin umorul neconvențional și ciudățeniile personajelor în special pe aceia dintre spectatori cărora familia Addams li se prezintă prima dată.
