Cam supraevaluat.Scenariul e bun dar nu toti actorii au fost la inaltime.
aayana
pe 16 Decembrie 2011 15:48
Am văzut acest film chiar în ziua în care discutam cu cineva despre dificultatea arabului de a pronunța litera P. Mi-a fost dat de multe ori să aud Baul în loc de Paul, bizza și alte cuvinte. E normal, alfabetul arab nu conține sunetul P.
The Bands Visit pleacă exact de la acest detaliu, cu o autoironie finuță. Orchestra oficială a Egiptului are un concert de inaugurare a unui centru cultural arab in Petah Tikva. Fiecare membru este îmbrăcat în uniformă, liderul este foarte serios, încearcă să găsească soluții de moment intr-un orasel care parca vrea sa-i tina captivi. Situațiile care se vor crea pe parcurs, vor lăsa la iveală modalitățile de comunicare între străini. Se vorbește despre muzică, prejudecăți, pasiuni, inspirație, tehnici de seducție, sentimente profunde, pescuit, arta dirijatului, etc. O prezență remarcabilă: actrița care o interpretează pe Dina. Ea pare cea mai dezinhibată. Devine liantul principal între oameni.
Un film ce deschide granițele între popoare, preferând să vorbească despre pace, dragoste și amintiri care nu mor niciodată.
28November
pe 14 Iunie 2011 05:16
Acest film isi merita toate premiile obtinute. Urmarind The Band's Visit m-au incercat o groaza de sentimente.
MERITA VAZUT!!!
divadaniela
pe 17 Ianuarie 2011 00:51
In multe comunitãţi existã încã o teamã vizavi de strãini, teamã indusã de rãzboaie, de antagonismele culturale şi religioase şi mai nou, de aşa-zisul rãzboi anti-terorism. Un strãin ar putea fi purtãtorul rãului şi distrugerii. Si astfel, milioane de oameni din lume se îndepãrteazã de impulsul natural al ospitalitãţii. Acesta este mesajul filmului de debut al regizorului Eran Kolirin, despre provocãrile pe care le au de înfruntat membrii fanfarei poliţiei din Alexandria care eşueazã din întâmplare într-un mic sat izolat din Israel unde îşi vor petrece noaptea împrietenindu-se cu localnicii, în ciuda limbii şi a barierelor culturale.
The Band’s Visit a fost exclus de pe lista nominalizârilor pentru premiul Oscar, secţiunea “Cel mai bun film strãin” pe considerentul cã engleza este principala limbã a filmului. “Desigur, pe de-o parte, ebraica şi araba sunt limbi foarte apropiate. Dar, pe de altã parte, deşi israelienii ştiu încã arabã, putând conversa la un anumit nivel, guvernul israelian este împotriva folosirii acestei limbi”, a explicat regizorul Kolirin. “Din aceata cauzã , generaţiile viitoare nu vor mai cunoaşte araba, fiind nevoite sa comunice în englezã, ceea ce este o parte a tragediei din zonã. Douã ţãri vecine care au o mulţime de tradiţii comune şi limbile provenind din aceeaşi rãdãcinã, în final se vor îndepãrta din ce în ce mult, şi vor fi nevoite sã foloseascã o a treia limbã, venitã din cu totul altã culturã”.
In loc sã facã un film-mesaj despre conflictul dintre arabi şi evrei, Kolirin a fãcut o comedie populatã de personaje care încearcã, cu ajutorul ospitalitãţii şi muzicii ca limbaj universal, sã creeze o punte de comunicare cu cei de o culturã şi religie diferitã. Ei ajung unul la celãlat în moduri simple: cântând “Summertime” în jurul unei mese din bucãtãrie, depãnãnd amintiri pe o bancã din parc despre filmele egiptene transmise la televiziunea israelianã în timpul tratativelor de pace de la sfârşitul anilor ‘70, analizând muzicalitatea cadenţelor limbii arabe. Probabil tocmai aceastã simplitate a adus filmului cele 36 de premii şi 8 nominalizãri câştigate la cele mai prestigioase festivaluri de film.
Deşi presãrat cu o mulţime de momente amuzante, Eran Kolirin refuzã sã transmitã un mesaj în roz. “Da, este un film idealist, dar dacã reuşesti sã conştientizezi contextul, vei descoperi cum filmul forţeazã realitatea; în momentul în care acesta se terminã şi lumina se reaprinde, eşti împins înapoi în cotidian, realizezi cã nu a fost decât un basm”. Accentele melancolice ale filmului constã tocmai în aceastã discrepanţã între ceea ce este viaţa şi ceea ce ar putea fi. Deşi recunoaşte cã este un basm, Eran Kolirin nu cade in greşeala unui sfârşit hollywoodian , în special cu relaţia dintre Tewfiq şi Dina. “Dacã aş fi fãcut aceastã relaţie funcţionalã, aş fi minţit, aş fi sfârşit crezând în basmul creat chiar de mine. Un film trebuie sâ fie onest, chiar dacâ uneori este doar o dorinţã a unei alte realitãţi complet diferite”.
The Bands Visit pleacă exact de la acest detaliu, cu o autoironie finuță. Orchestra oficială a Egiptului are un concert de inaugurare a unui centru cultural arab in Petah Tikva. Fiecare membru este îmbrăcat în uniformă, liderul este foarte serios, încearcă să găsească soluții de moment intr-un orasel care parca vrea sa-i tina captivi. Situațiile care se vor crea pe parcurs, vor lăsa la iveală modalitățile de comunicare între străini. Se vorbește despre muzică, prejudecăți, pasiuni, inspirație, tehnici de seducție, sentimente profunde, pescuit, arta dirijatului, etc. O prezență remarcabilă: actrița care o interpretează pe Dina. Ea pare cea mai dezinhibată. Devine liantul principal între oameni.
Un film ce deschide granițele între popoare, preferând să vorbească despre pace, dragoste și amintiri care nu mor niciodată.
MERITA VAZUT!!!
The Band’s Visit a fost exclus de pe lista nominalizârilor pentru premiul Oscar, secţiunea “Cel mai bun film strãin” pe considerentul cã engleza este principala limbã a filmului. “Desigur, pe de-o parte, ebraica şi araba sunt limbi foarte apropiate. Dar, pe de altã parte, deşi israelienii ştiu încã arabã, putând conversa la un anumit nivel, guvernul israelian este împotriva folosirii acestei limbi”, a explicat regizorul Kolirin. “Din aceata cauzã , generaţiile viitoare nu vor mai cunoaşte araba, fiind nevoite sa comunice în englezã, ceea ce este o parte a tragediei din zonã. Douã ţãri vecine care au o mulţime de tradiţii comune şi limbile provenind din aceeaşi rãdãcinã, în final se vor îndepãrta din ce în ce mult, şi vor fi nevoite sã foloseascã o a treia limbã, venitã din cu totul altã culturã”.
In loc sã facã un film-mesaj despre conflictul dintre arabi şi evrei, Kolirin a fãcut o comedie populatã de personaje care încearcã, cu ajutorul ospitalitãţii şi muzicii ca limbaj universal, sã creeze o punte de comunicare cu cei de o culturã şi religie diferitã. Ei ajung unul la celãlat în moduri simple: cântând “Summertime” în jurul unei mese din bucãtãrie, depãnãnd amintiri pe o bancã din parc despre filmele egiptene transmise la televiziunea israelianã în timpul tratativelor de pace de la sfârşitul anilor ‘70, analizând muzicalitatea cadenţelor limbii arabe. Probabil tocmai aceastã simplitate a adus filmului cele 36 de premii şi 8 nominalizãri câştigate la cele mai prestigioase festivaluri de film.
Deşi presãrat cu o mulţime de momente amuzante, Eran Kolirin refuzã sã transmitã un mesaj în roz. “Da, este un film idealist, dar dacã reuşesti sã conştientizezi contextul, vei descoperi cum filmul forţeazã realitatea; în momentul în care acesta se terminã şi lumina se reaprinde, eşti împins înapoi în cotidian, realizezi cã nu a fost decât un basm”. Accentele melancolice ale filmului constã tocmai în aceastã discrepanţã între ceea ce este viaţa şi ceea ce ar putea fi. Deşi recunoaşte cã este un basm, Eran Kolirin nu cade in greşeala unui sfârşit hollywoodian , în special cu relaţia dintre Tewfiq şi Dina. “Dacã aş fi fãcut aceastã relaţie funcţionalã, aş fi minţit, aş fi sfârşit crezând în basmul creat chiar de mine. Un film trebuie sâ fie onest, chiar dacâ uneori este doar o dorinţã a unei alte realitãţi complet diferite”.