,,Dragostea indelung rabda, dragostea nu pizmuieste, nu se inalta, nu gandeste rau, nu se bucura de nedreptate si se bucura de adevar, toate le rabda, la toate speranta are, toate le sufera, dragostea nu are niciodata rautate,,. Un barbat, o femeie, doi copii. O familie ca toate familiile, o familie normala cu bune si rele ca-n viata. Un frate a carui existenta e inconjurata de mister, un fel de oaie neagra cu care numai cel care are sange comun mai doreste sa aiba de-a face. Plus aceia care sunt alaturi de eroii principali cu bunele si cu relele lor. ,,Si daca dragoste nu e, nimic nu e,,, de la apostolul Pavel la Marin Preda nimic mai adevarat. Pentru ca acolo unde dragostea dispare se pot intampla lucruri departe de a fi placute.
La patru ani dupa excelentul ,,Vozvrashchenie,, al doilea film il consacra pe Andrey Zvyagintsev ca pe unul dintre cei mai valorosi cineasti ai secolului XXI. Adaptarea romanului scriitorului american cu origini armene William Saroyan a fost inclusa in selectia oficiala a festivalului de la Cannes in anul in care Palme d Or a fost castigat de filmul... romanului Cristian Mungiu. Nici filmul rus n-a plecat cu mana goala, premiul pentru interpretare masculina revenindu-i lui Konstantin Lavronenko, interesant e ca Zvyagintsev a incercat sa nu-l mai foloseasca pe acesta in distributie dupa ce impresionase in ,,Vozvrashchenie,, insa in cele din urma si-a dat seama ca nu are la dispozitie o varianta cel putin la fel de buna pentru rolul principal. Un alt amanunt interesant: regizorul a amanat filmarile un an pentru ca actrita suedezo-norvegiana Maria Bonnevie nu era disponibila, ea fiind sub contract cu Teatrul Regal Dramatic din Stockholm. O alta decizie inspirata: scenariul initial continea foarte mult dialog in vreme ce Zvyagintsev a preferat sa reduca la minimum replicile lasand tacerile sa ,,vorbeasca,,. Iar tacerile s-au dovedit, de cele mai multe ori, a fi mai graitoare decat un suvoi de cuvinte...
dincolodenume
pe 19 Martie 2018 16:31
Ne nastem, incepem sa ne formam o parere despre lumea in care traim, suntem initiati, programati sa intelegem in limbajul "lumii" ceea ce traim. Dar aceasta adaptare se petrece treptat. Avem intrebari, dileme, dubii cu privire la una sau alta, temeri despre parintii nostri. De ce trebuie sa se comporte asa? De ce tipa unul la altul? Ori de ce atunci cand sunt imbratisati avem totusi impresia ca-i desparte un hau mai mare decat Groapa Marianelor?
Putem muri si fara sa fi trait vreodata. Suflete goale, alergam incolo/incoace, asteptand un final implacabil, pe care deja l-am experimentat. Acum doar ii dam propria noastra copie a unei existențe ce nu este existență, ci doar o bandă care trebuie rulată. O lasitate, o dezarmare in incercarea de a fi un "eu", de "a fi", in esenta.
Exilul este o parabola a vietii, a nonsensului vietii, a macabrului gaunos ce ne poate macina sufletul daca nu vom inceta sa asteptam, sa fim pasivi la cum viata trece, sa contemplam Marea Trecere ca si cum am fi in afara ei.
Pe Andrey Zvyagintsev l-am descoperit cu Leviafan. Nu citisem nimic despre el, nu eram preocupat de cinematografia rusa, eram in cautarea a ceva diferit. Imediat am simtit stilul iconografic, modul simbolic in care tese intreg fiecare film. Nu pot decat sa ma inclin in fata sa. Esti!, maestre!
lili22
pe 30 August 2015 18:08
Extraordinar acest film, ramai mult timp prizonier al meditatiei.Cadrele lungi sunt unice si de o frumusete de neegalat.nimic nu este de prisos, ca un diamant slefuit.Interpretarea actorilor a fost impecabila.
aayana
pe 06 Decembrie 2014 05:26
Izgnanie a fost tradus în mod generic, The Banishment. Câteva sinonime ale titlului vor șterge orice confuzie între exil și expulzare. Parcă spunînd ``privește cu atenție și tragi singur orice concluzie – ea va fi corectă``, Zvyagyntsev ne pune în fața ochilor interiorul unei case părăsite, interiorul unui tren în mișcare, interiorul unui mormânt în curs de săpare, interiorul unui puzzle, interiorul unui album foto, o familie. Fiecare imagine va construi subtil un drum spre interioarele nevăzute. La un moment dat vedem o apă limpede pătrunsă de ploaie. Ceea ce se află sub apă este la fel de important ca ploaia în sine.
Alex și Vera (interesant cum vera este totodată substantiv comun în limba rusă și înseamnă credință) au doi copii: Eva și Kir. Dialogul dintre membrii familiei este scurt, dă o notă de răceală între soți dar și în relația lor cu copiii. Această liniște va fi însă pătrunsă (exact ca apa de care pomeneam mai devreme) de o știre: Vera este însărcinată iar tatăl nu este Alex.
Informația este vagă, nu ne sunt oferite prea multe detalii. Dincolo de sobrietatea personajelor se află câteva principii zguduite din temelii. Ambii soți par afectați dar problemele sunt total diferite. În acest timp copiii lor citesc povestea de seară cu inocență, înainte de culcare: Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte.
Copilul devine atât cale cât și obstacol. Zvyagyntsev pune ambele situații în același coș. Un tată acceptă numai copiii lui, mama acelor copii nu are de ales.
Vera scrie ceva pe hârtie, înainte sau după marea decizie. Cheia filmului cred că stă în cuvintele ei din final:
Copiii noștri nu sunt numai ai noștri așa cum nici nu suntem părinții copiilor noștri. Nu vreau să dau naștere morții. Am putea trăi fără să murim. Există această posibilitate. Nu știu, dar există sigur. Și nu e posibil decât împreună, unul pentru celălalt. De unul singur e imposibil, nu are rost. E un cerc vicios. Cum să-i explic asta lui ca să înțeleagă cu adevărat ce face?
Scena în care copiii construiesc un puzzle în timp ce în altă parte un copil devine puzzle deconstruit, te lasă fără răsuflare. Filmul pare lent și lipsit de acțiune numai pentru cei care caută povești sau intrigi. Se pare că la mijloc stau câteva filosofii existențiale cum până acum am mai văzut la Tarkovsky. Dar nu vreau să-i asemăn pe cei doi regizori pentru că abordările sunt diferite. Au în comun profunzimea ideilor.
Izgnanie face parte din categoria acelor filme care se digeră în background-ul minții – zile întregi după vizionare. Pe măsură ce impresiile se cristalizează, realizezi că totul a fost construit cu artă și înțelepciune iar mesajul lui Zvyagyntsev țipă într-un mod extraordinar de delicat.
terraflorin
pe 10 Ianuarie 2014 12:06
Filmul este rusesc, nicidecum vreo coproducţie. Aşadar titlul original este Изгнание (Izgnanie) şi nu The Banishment.
pe 15 Ianuarie 2013 01:43
[...] mulți dincei care i-au văzut atât Vozvrashchenie (Întoarcerea), cât și Izgnanie (Exilul) sunt convinși de acest [...]
cosmin742000
pe 24 Mai 2012 20:02
Aceasta este CAPODOPERA (a se observa ca nu am zis o capodopera ci CAPODOPERA) .Am certitudinea ca mai bine de atat nu se poate .
alex_il_fenomeno
pe 07 Martie 2012 17:15
o drama uimitoare , ce ar merita asemanata putin cu pelicula lui Cristian Mungiu , "4 luni , 3 saptamani si 2 zile" , cu mentiunea ca acest film este mult mai dramatic , are niste intrigi familiare covarsitoare , atat de puternice incat te captiveaza neasteptat de bine , disparand astfel si teama provocata de durata de timp atat de mare , una dintre primele piedici pe care le-ai putea intampina in vizionarea acestei pelicule . daca ai putina rabdare , chiar poti vedea o pelicula excelenta din punct de vedere stilistic !
frodo_b
pe 11 August 2011 12:52
„Exilul” regizorului rus Andrei Zvyagintsev este un film cu o încărcare emoțională foarte scăzută. Fonul abstract al întregii lucrări, muzica monotonă m-au făcut să mă plictisesc ceva timp cît cele ce se întîmplau pe ecran se depănau lent către un final recunosc imprevizibil. Dar oricum filmul este colorat într-un ton prea abstract. Mult timp este dăruit arătării familiei. Prea mult timp. Regizorul anume ne arată familia și nu o prezintă, nu ne povestește despre dînsa. Ne arată o familie clasică: soț, soție, o fată și un băiat. Ne arată un oraș. Un simplu oraș. O stradă. O simplă stradă. O lume abstractă, o familie abstractă, niște relații abstracte dintre soț și soție. Un exil în sat. Toate celelalte erau împinse pe planul doi sau în genere ignorate.
”Exilul” este mai degrabă o stare sufletească. Eroul principal se autoexilează în gîndurile sale. Tonul sumbru, clasic ne produce o stare de apatie. Eroul prin înfățișarea sa indiferentă reușește oricum să cuprindă o gamă mare de emoții. Femeia l-a înșelat și așteaptă un copil de la altul. El îi cere să facă avort. Pentru însușirile sale actorul a primit la Cannes premiul de cel mai bun actor.
Finalul este staniu. Ea face avortul, dar în scurt timp moare și ea. Eroul principal rămîne tot așa cu expresie apatică pe față preschimbată pentru un scurt timp cu o panică repede trecătoare. Ce va face el mai departe? Această înfățișare a sa este de piatră, de lespede unde e scris trist și laconic „A existat, există și va exista”. Nimic altceva...
mvpsebi
pe 09 Mai 2011 22:55
Dupa "Intoarcerea" urmeaza "Exilul". In ambele stilul rece al talentatului regizor Andrei Zvyagintsev se face simtit. Nu se gasesc multi sa abordeze un subiect, o tema intr'o maniera mai realista si mai clara decat acesta. Mana sa se poate vedea doar dupa cateva cadre, in special prin tipul emotiilor pe care personajele le exprima, insa si cu ajutorul imaginilor superb folosite care ilustreaza perfect paralela dintre peisajul rustic si cel orasenesc.
Ce mai au in comun cele doua filme este un anume actor Konstatin Lavronenko, impunator prin jocul sau si expresiv prin glacialitatea sa. Exilul poate fi reprezentat de o simpla mutare de la oras la tara, insa in acelasi timp si de o ceva mai complexa inchidere in sine, blocaj al sentimentelor, emotiilor, instrainare fata de ceilalti sau chiar moarte.
Ce nu mi s'a parut foarte ok, scenariul, sa'i spun doar incomplet. Te cam lasa de prost la sfarsit, intreaga idee cu care mergi pana in acel punct ti'o da peste cap. Fapt ce putea fi pozitiv daca acea turnura avea sens cu tot ceea ce s'a petrecut in restul filmului. In rest numai de bine, "Orice ai face, esti indreptatit. Daca vrei sa ucizi, ucide. (...) Daca vrei sa ierti, iarta. Si asta e." o drama reusita!
morometeb
pe 01 Mai 2011 00:15
Foarte-foarte bun. Dupa sfarsit raman cateva semne de intrebare, insa nu mai ramane nimeni sa raspunda. Ce ramane? Trebuie sa joci cu cartile pe care le ai. Orice-ai face, esti indreptatit sa faci: daca vrei sa ucizi, ucide; daca vrei sa ierti, iarta!
Haruka
pe 05 Mai 2010 16:37
Nu sunt foarte multe lucruri de zis. Konstantin Lavronenko face un rol perfect, filmul nu e genul clasic de film rusesc si soundtrack-ul e uluitor.
La patru ani dupa excelentul ,,Vozvrashchenie,, al doilea film il consacra pe Andrey Zvyagintsev ca pe unul dintre cei mai valorosi cineasti ai secolului XXI. Adaptarea romanului scriitorului american cu origini armene William Saroyan a fost inclusa in selectia oficiala a festivalului de la Cannes in anul in care Palme d Or a fost castigat de filmul... romanului Cristian Mungiu. Nici filmul rus n-a plecat cu mana goala, premiul pentru interpretare masculina revenindu-i lui Konstantin Lavronenko, interesant e ca Zvyagintsev a incercat sa nu-l mai foloseasca pe acesta in distributie dupa ce impresionase in ,,Vozvrashchenie,, insa in cele din urma si-a dat seama ca nu are la dispozitie o varianta cel putin la fel de buna pentru rolul principal. Un alt amanunt interesant: regizorul a amanat filmarile un an pentru ca actrita suedezo-norvegiana Maria Bonnevie nu era disponibila, ea fiind sub contract cu Teatrul Regal Dramatic din Stockholm. O alta decizie inspirata: scenariul initial continea foarte mult dialog in vreme ce Zvyagintsev a preferat sa reduca la minimum replicile lasand tacerile sa ,,vorbeasca,,. Iar tacerile s-au dovedit, de cele mai multe ori, a fi mai graitoare decat un suvoi de cuvinte...
Putem muri si fara sa fi trait vreodata. Suflete goale, alergam incolo/incoace, asteptand un final implacabil, pe care deja l-am experimentat. Acum doar ii dam propria noastra copie a unei existențe ce nu este existență, ci doar o bandă care trebuie rulată. O lasitate, o dezarmare in incercarea de a fi un "eu", de "a fi", in esenta.
Exilul este o parabola a vietii, a nonsensului vietii, a macabrului gaunos ce ne poate macina sufletul daca nu vom inceta sa asteptam, sa fim pasivi la cum viata trece, sa contemplam Marea Trecere ca si cum am fi in afara ei.
Pe Andrey Zvyagintsev l-am descoperit cu Leviafan. Nu citisem nimic despre el, nu eram preocupat de cinematografia rusa, eram in cautarea a ceva diferit. Imediat am simtit stilul iconografic, modul simbolic in care tese intreg fiecare film. Nu pot decat sa ma inclin in fata sa. Esti!, maestre!
Alex și Vera (interesant cum vera este totodată substantiv comun în limba rusă și înseamnă credință) au doi copii: Eva și Kir. Dialogul dintre membrii familiei este scurt, dă o notă de răceală între soți dar și în relația lor cu copiii. Această liniște va fi însă pătrunsă (exact ca apa de care pomeneam mai devreme) de o știre: Vera este însărcinată iar tatăl nu este Alex.
Informația este vagă, nu ne sunt oferite prea multe detalii. Dincolo de sobrietatea personajelor se află câteva principii zguduite din temelii. Ambii soți par afectați dar problemele sunt total diferite. În acest timp copiii lor citesc povestea de seară cu inocență, înainte de culcare: Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte.
Copilul devine atât cale cât și obstacol. Zvyagyntsev pune ambele situații în același coș. Un tată acceptă numai copiii lui, mama acelor copii nu are de ales.
Vera scrie ceva pe hârtie, înainte sau după marea decizie. Cheia filmului cred că stă în cuvintele ei din final:
Copiii noștri nu sunt numai ai noștri așa cum nici nu suntem părinții copiilor noștri. Nu vreau să dau naștere morții. Am putea trăi fără să murim. Există această posibilitate. Nu știu, dar există sigur. Și nu e posibil decât împreună, unul pentru celălalt. De unul singur e imposibil, nu are rost. E un cerc vicios. Cum să-i explic asta lui ca să înțeleagă cu adevărat ce face?
Scena în care copiii construiesc un puzzle în timp ce în altă parte un copil devine puzzle deconstruit, te lasă fără răsuflare. Filmul pare lent și lipsit de acțiune numai pentru cei care caută povești sau intrigi. Se pare că la mijloc stau câteva filosofii existențiale cum până acum am mai văzut la Tarkovsky. Dar nu vreau să-i asemăn pe cei doi regizori pentru că abordările sunt diferite. Au în comun profunzimea ideilor.
Izgnanie face parte din categoria acelor filme care se digeră în background-ul minții – zile întregi după vizionare. Pe măsură ce impresiile se cristalizează, realizezi că totul a fost construit cu artă și înțelepciune iar mesajul lui Zvyagyntsev țipă într-un mod extraordinar de delicat.
”Exilul” este mai degrabă o stare sufletească. Eroul principal se autoexilează în gîndurile sale. Tonul sumbru, clasic ne produce o stare de apatie. Eroul prin înfățișarea sa indiferentă reușește oricum să cuprindă o gamă mare de emoții. Femeia l-a înșelat și așteaptă un copil de la altul. El îi cere să facă avort. Pentru însușirile sale actorul a primit la Cannes premiul de cel mai bun actor.
Finalul este staniu. Ea face avortul, dar în scurt timp moare și ea. Eroul principal rămîne tot așa cu expresie apatică pe față preschimbată pentru un scurt timp cu o panică repede trecătoare. Ce va face el mai departe? Această înfățișare a sa este de piatră, de lespede unde e scris trist și laconic „A existat, există și va exista”. Nimic altceva...
Ce mai au in comun cele doua filme este un anume actor Konstatin Lavronenko, impunator prin jocul sau si expresiv prin glacialitatea sa. Exilul poate fi reprezentat de o simpla mutare de la oras la tara, insa in acelasi timp si de o ceva mai complexa inchidere in sine, blocaj al sentimentelor, emotiilor, instrainare fata de ceilalti sau chiar moarte.
Ce nu mi s'a parut foarte ok, scenariul, sa'i spun doar incomplet. Te cam lasa de prost la sfarsit, intreaga idee cu care mergi pana in acel punct ti'o da peste cap. Fapt ce putea fi pozitiv daca acea turnura avea sens cu tot ceea ce s'a petrecut in restul filmului. In rest numai de bine, "Orice ai face, esti indreptatit. Daca vrei sa ucizi, ucide. (...) Daca vrei sa ierti, iarta. Si asta e." o drama reusita!