Părerea criticului
Lansat în 2008, serialul Sons of Anarchy a fost unul dintre cele mai populare seriale ale perioadei, generând şi un spin off, Mayans M.C.. Premiera de vineri, The Bikeriders: Clubul Vandalilor, se simte ca un prequel al acestor seriale. Deşi o ficţiune, The Bikeriders este şi el conectat la realitate, fiind inspirat de albumul de fotografii omonim publicat de Danny Lyon despre cea mai longevivă bandă de motociclişti din istoria SUA, Nelegiuiţii/Outlaws. În film, aceştia devin Vandalii conduşi cu o mână de fier de Johnny (Tom Hardy).
Pentru a nu inunda ecranul cu testosteron, povestea este spusă din punctul de vedere al lui Kathy (Jodie Comer), o tânără care, în anii '60, ajunge prin intermediul unei prietene la o petrecere a Vandalilor. Îi cataloghează rapid drept nişte neinsprăviţi şi vrea să plece, dar privirea i se opreşte pe Benny (Austin Butler), aghiotantul lui Harry. Deşi ştie că se joacă cu focul, şarmul său tăcut o face pe Kathy să-şi reevalueze poziţia faţă de Vandali şi să devină portavocea lor adesea critică, dar mereu iubitoare, în faţa noastră, a publicului.
Este o scenă la începutul filmului care te face să înţelegi fascinaţia (şi respectul sau chiar teama) pe care ar putea-o cineva resimţi faţă de aceşti neinsprăviţi, coate-goale şi pierde-vară: gaşca lui Harry călare pe motoarele puternice, în perfect sincron şi într-o formaţie evident ierarhizată, făcând aerul să vibreze cu "vroom"-ul inconfundabil. Ce simte spectatorul este acea camaraderie mai presus de lege şi de legăturile de sânge, o camaraderie pe care o simte, probabil, o echipă de fotbal perfect antrenată sau un pluton de soldaţi care ştiu că supravieţuirea lor de mâine depinde de cei alături de care îşi mănâncă raţia de azi.
Dar apartenenţa la un astfel de grup cere sacrificii. Nu doar o anumită mentalitate altoită pe indiferenţa faţă de lege, ci şi totala acceptare a ierarhiei şi a faptului că, o dată vandal, rămâi vandal pe viaţă. Cu ajutorul unor personaje interpretate de actori cunoscuţi precum Michael Shannon, Norman Reedus şi Boyd Holbrook, filmul lui Jeff Nichols (ale cărui Mud şi Midnight Special au fost selectate în competiţiile oficiale ale festivalurilor de la Cannes şi, respectiv, Berlin) explorează această subcultură înainte ca găştile de motociclişti să treacă categoric de cealaltă parte a legii şi să umple închisorile cu condamnări pentru trafic de droguri, proxenetism, omor şi mai toate activităţile ilegale din repertoriul infractorului american.
Din păcate The Bikeriders insistă să-l omagieze pe autorul albumului de fotografii Danny Lyon (interpretat în film de Mike Faist, pe care poate l-ai văzut recent în Challengers al lui Luca Guadagnino) şi să-l arate pe acesta intervievând-o iar şi iar pe Kathy. Aceste interludii conversaţionale asigură un echilibru între sexe pe ecran (în majoritatea scenelor cu motociclişti prezenţele feminine sunt pur decorative), dar acţionează şi ca o frână adusă poveştii. Este, de altfel, un reproş pe care l-am adus şi lui Dogman, un alt film cu potenţial prezent în acest moment pe ecrane.
Interesant este modul cum regizorul invită publicul să se poziţioneze faţă de vandali. Ar trebui să-i admirăm? Să ne fie teamă de ei? Să vrem să fim ca ei? Probabil că răspunsul ar fi "nu" la toate aceste întrebări, pentru că membrii grupului sunt personaje posibile numai într-un anumit loc şi un anumit timp, ca dinozaurii. Ei există mai puţin ca entităţi separate (deşi fiecărui actor îi vine rândul la o scenă puternică) şi mai degrabă ca o masă de manevră, ca un banc de peşti spectaculos în întregul său, dar nu foarte interesant când fiecare membru e luat separat.
Astfel, The Bikeriders e mai degrabă un omagiu adus unei perioade şi unei anumite felii de Americana (vezi scena în care gaşca alunecă în sincron pe o autostradă flancată de lanuri de porumb, la acea "oră magică" a fotografilor, chiar înaintea asfinţitului), o lume guvernată nu de lege, ci de onoare şi unde lucrurile erau mai simple şi mai clare ca niciodată. La sfârşit, un colaj de imagini din albumul de fotografii, unde îi poţi vedea pe Nelegiuiţii reali şi poţi remarca efortul depus de echipa filmului pentru a găsi actori care să le semene cât mai bine.
Pentru a nu inunda ecranul cu testosteron, povestea este spusă din punctul de vedere al lui Kathy (Jodie Comer), o tânără care, în anii '60, ajunge prin intermediul unei prietene la o petrecere a Vandalilor. Îi cataloghează rapid drept nişte neinsprăviţi şi vrea să plece, dar privirea i se opreşte pe Benny (Austin Butler), aghiotantul lui Harry. Deşi ştie că se joacă cu focul, şarmul său tăcut o face pe Kathy să-şi reevalueze poziţia faţă de Vandali şi să devină portavocea lor adesea critică, dar mereu iubitoare, în faţa noastră, a publicului.
Este o scenă la începutul filmului care te face să înţelegi fascinaţia (şi respectul sau chiar teama) pe care ar putea-o cineva resimţi faţă de aceşti neinsprăviţi, coate-goale şi pierde-vară: gaşca lui Harry călare pe motoarele puternice, în perfect sincron şi într-o formaţie evident ierarhizată, făcând aerul să vibreze cu "vroom"-ul inconfundabil. Ce simte spectatorul este acea camaraderie mai presus de lege şi de legăturile de sânge, o camaraderie pe care o simte, probabil, o echipă de fotbal perfect antrenată sau un pluton de soldaţi care ştiu că supravieţuirea lor de mâine depinde de cei alături de care îşi mănâncă raţia de azi.
Dar apartenenţa la un astfel de grup cere sacrificii. Nu doar o anumită mentalitate altoită pe indiferenţa faţă de lege, ci şi totala acceptare a ierarhiei şi a faptului că, o dată vandal, rămâi vandal pe viaţă. Cu ajutorul unor personaje interpretate de actori cunoscuţi precum Michael Shannon, Norman Reedus şi Boyd Holbrook, filmul lui Jeff Nichols (ale cărui Mud şi Midnight Special au fost selectate în competiţiile oficiale ale festivalurilor de la Cannes şi, respectiv, Berlin) explorează această subcultură înainte ca găştile de motociclişti să treacă categoric de cealaltă parte a legii şi să umple închisorile cu condamnări pentru trafic de droguri, proxenetism, omor şi mai toate activităţile ilegale din repertoriul infractorului american.
Din păcate The Bikeriders insistă să-l omagieze pe autorul albumului de fotografii Danny Lyon (interpretat în film de Mike Faist, pe care poate l-ai văzut recent în Challengers al lui Luca Guadagnino) şi să-l arate pe acesta intervievând-o iar şi iar pe Kathy. Aceste interludii conversaţionale asigură un echilibru între sexe pe ecran (în majoritatea scenelor cu motociclişti prezenţele feminine sunt pur decorative), dar acţionează şi ca o frână adusă poveştii. Este, de altfel, un reproş pe care l-am adus şi lui Dogman, un alt film cu potenţial prezent în acest moment pe ecrane.
Interesant este modul cum regizorul invită publicul să se poziţioneze faţă de vandali. Ar trebui să-i admirăm? Să ne fie teamă de ei? Să vrem să fim ca ei? Probabil că răspunsul ar fi "nu" la toate aceste întrebări, pentru că membrii grupului sunt personaje posibile numai într-un anumit loc şi un anumit timp, ca dinozaurii. Ei există mai puţin ca entităţi separate (deşi fiecărui actor îi vine rândul la o scenă puternică) şi mai degrabă ca o masă de manevră, ca un banc de peşti spectaculos în întregul său, dar nu foarte interesant când fiecare membru e luat separat.
Astfel, The Bikeriders e mai degrabă un omagiu adus unei perioade şi unei anumite felii de Americana (vezi scena în care gaşca alunecă în sincron pe o autostradă flancată de lanuri de porumb, la acea "oră magică" a fotografilor, chiar înaintea asfinţitului), o lume guvernată nu de lege, ci de onoare şi unde lucrurile erau mai simple şi mai clare ca niciodată. La sfârşit, un colaj de imagini din albumul de fotografii, unde îi poţi vedea pe Nelegiuiţii reali şi poţi remarca efortul depus de echipa filmului pentru a găsi actori care să le semene cât mai bine.
