Părerea criticului
Până pe 4 august, când Jason Staham revine în cinematografe cu Meg 2: Confruntare în adâncuri, un alt rechin uriaș dă fiori pe marile ecrane, Megalodon: Demonul din adâncuri.
Deşi reţeta a tot fost folosită (un monstru al mării care atacă chiar şi pe ţărm), filmul Megalodon: Demonul din adâncuri/The Black Demon (2023) improvizează şi încearcă o abordare nouă. O dată prin tematică: uriaşul rechin-monstruos preistoric are o conotaţie divină ce îşi găseşte destul de greu locul în filmul de acţiune, dar care are logică narativă şi se leagă de preocupările actuale tot mai energice legate de siguranţa mediului – natura dorește să repare nelegiuirile oamenilor (de care unul dintre personaje nu este străin), așa că îl trimite pe Megalodon să restabilească echilibrul – desigur, după ce o luptă grea va fi dată.
Apoi prin mijloace: locul unde se derulează acţiunea e o platformă (aproape abandonată) de foraj petrolier din însoritul Golf Mexic. Prin lumină și imaginea aproape idilică nu e locul la care te-ai gândi pentru un horror, şi nici rechinul uriaş dar elegant care alunecă prin apă nu e chiar atât de înspăimântător, aşa că regizorul a ales să aducă spaima pe ecran altfel – prin coloana sonoră: nu doar muzica are un aer ameninţător, dar se adaugă şi voci şoptite – parcă ale unor spirite prezicătoare sau a unor divinităţi malefice ori ca niște descântece.
Personajele își propun – și reușesc – să fie corecte politic: avem nu doar omul alb – americanul tipic blond și cu ochi albaștri (evident, și cu bani), dar și hispanicii din clasa muncitoare, care prefer să creada în zeii azteci ai ploii. Iar acțiunea din film caută să aibă această coloană vertebrală etică.
Pe de altă parte, zeii azteci ai ploii credem că au moduri mai inteligente de a se manifesta decât printr-un rechin-fosilă jumătate monstru, jumătate unealtă de demolări. Totuși, filmul ni se pare prea pretențios cu această notă ocultă și nu reușește să dea fiori.
Finalul – care nu este integral un happy-end – este previzibil și destul de simplist.
Deşi reţeta a tot fost folosită (un monstru al mării care atacă chiar şi pe ţărm), filmul Megalodon: Demonul din adâncuri/The Black Demon (2023) improvizează şi încearcă o abordare nouă. O dată prin tematică: uriaşul rechin-monstruos preistoric are o conotaţie divină ce îşi găseşte destul de greu locul în filmul de acţiune, dar care are logică narativă şi se leagă de preocupările actuale tot mai energice legate de siguranţa mediului – natura dorește să repare nelegiuirile oamenilor (de care unul dintre personaje nu este străin), așa că îl trimite pe Megalodon să restabilească echilibrul – desigur, după ce o luptă grea va fi dată.
Apoi prin mijloace: locul unde se derulează acţiunea e o platformă (aproape abandonată) de foraj petrolier din însoritul Golf Mexic. Prin lumină și imaginea aproape idilică nu e locul la care te-ai gândi pentru un horror, şi nici rechinul uriaş dar elegant care alunecă prin apă nu e chiar atât de înspăimântător, aşa că regizorul a ales să aducă spaima pe ecran altfel – prin coloana sonoră: nu doar muzica are un aer ameninţător, dar se adaugă şi voci şoptite – parcă ale unor spirite prezicătoare sau a unor divinităţi malefice ori ca niște descântece.
Personajele își propun – și reușesc – să fie corecte politic: avem nu doar omul alb – americanul tipic blond și cu ochi albaștri (evident, și cu bani), dar și hispanicii din clasa muncitoare, care prefer să creada în zeii azteci ai ploii. Iar acțiunea din film caută să aibă această coloană vertebrală etică.
Pe de altă parte, zeii azteci ai ploii credem că au moduri mai inteligente de a se manifesta decât printr-un rechin-fosilă jumătate monstru, jumătate unealtă de demolări. Totuși, filmul ni se pare prea pretențios cu această notă ocultă și nu reușește să dea fiori.
Finalul – care nu este integral un happy-end – este previzibil și destul de simplist.
