Nu a reusit sa mai fie de impact pentru mine aceasta a doua parte. Previzibil.
user-65da49f51af72
pe 31 Octombrie 2025 22:42
Superb, recomand cu încredere,după mine e la fel de bun ca prima parte poate chiar mai bun.
psihologu
pe 28 Octombrie 2025 14:02
Recenzie cu apeluri pierdute și nervi tari
Se pare că telefonul negru n-a fost deconectat definitiv. În Black Phone 2, Scott Derrickson ridică din nou receptorul și ne întreabă, politicos, dacă mai avem chef de o continuare. Răspunsul ar fi fost „nu”, dar se pare că studiourile au semnal bun și acoperire peste tot.
Premisă
Îl revedem pe Finney, băiatul traumatizat din primul film, acum adolescent care încearcă să-și croiască o viață normală. Din păcate, viața lui pare să fie pe modul „aștept apel”. Sora lui, Gwen, are vise tot mai vii, în care băieți mutilați cer ajutor prin același telefon negru. Cei doi merg la o tabără de iarnă, probabil pentru aer curat și coșmaruri proaspete, iar acolo telefonul începe să sune din nou. Iar la celălalt capăt, cine altul dacă nu bătrânul Grabber, care refuză să accepte că e mort.
Povestea care visează prea mult
Filmul ar fi putut să exploreze inteligent granița dintre vis și realitate, dar preferă să ne adoarmă cu revelații de genul „totul a fost doar un vis”. Fiecare scenă care pare să ridice tensiunea este dezamorsată în secunda următoare. Într-un moment te aștepți să vezi o scenă de groază autentică, în următorul Gwen se trezește transpirată și ne lasă cu impresia că am visat și noi la un film mai bun.
Antagonistul fără dinți
Ethan Hawke revine în rolul lui Grabber, dar dacă în primul film era o amenințare înfiorătoare, aici pare un spirit confuz care și-a pierdut menirea. Nu mai e monstru, e mai degrabă un fel de consultant spectral care nu-și găsește scopul. Reînvierea lui n-are nicio logică și pare scrisă de cineva care și-a uitat notițele de la primul film. Dacă Grabber ar fi un animal de companie, l-ai duce la veterinar să-l „elibereze” din suferință.
Umor cu limbaj de șantier
Singura care mai salvează filmul de la comă este Gwen. Adolescența i-a adus un vocabular bogat în expresii colorate, iar fiecare replică vulgară e ca o palmă dată solemnului scenariu. Când toată lumea vorbește în metafore despre vină și destin, Gwen izbucnește cu un „ce prostie e asta?”, și sincer, nu pot decât să-i dau dreptate. Este, paradoxal, cel mai sincer personaj din film.
Regia și atmosfera
Scott Derrickson știe să creeze cadre frumoase, dar atmosfera claustrofobă din primul film dispare complet. În locul beciului sinistru avem cabane acoperite de zăpadă și lumini calde, de parcă ne pregătim de colinde. Când sună telefonul, nu te mai sperii, ci te aștepți să fie curierul cu pachetul de Crăciun.
Simboluri ratate
Filmul încearcă să spună ceva profund despre traumă și vindecare, dar o face ca un profesor care citește de pe fițuică. Nimic nu e lăsat de interpretat, totul e explicat cu voce tare. Telefonul, simbol al legăturii dintre viață și moarte, e redus la rolul unui simplu walkie-talkie paranormal. În loc să transmită teroare, pare un dispozitiv de la serviciul clienți pentru fantome cu nemulțumiri.
Actorii
Mason Thames face ce poate cu materialul primit, dar scenariul îl ignoră cu grație. Madeleine McGraw are mai mult timp pe ecran, dar visează cam mult și acționează cam puțin. Ethan Hawke pare să fi înregistrat replicile pe Zoom, ceea ce e ironic pentru un film despre comunicarea dintre lumi.
De la teroare la terapie
Finalul vrea să transforme frica în lecție de viață. Finney și Gwen trebuie să-și accepte trecutul și să se ierte. Ideea ar fi frumoasă dacă n-ar fi spusă cu atâta gravitate falsă. În loc de catharsis, simți că participi la o ședință de terapie plătită de Netflix.
Verdict
Black Phone 2 este o continuare care uită de ce primul film a avut succes. În loc să amplifice teroarea, o diluează. În loc să adâncească misterul, îl explică. În loc de groază, livrează filosofie ieftină. Este un film corect ca imagine, dar gol pe dinăuntru, un apel pierdut care te face să te întrebi de ce ai răspuns. Dacă sună iar telefonul negru, sfatul meu este simplu: nu ridica receptorul, s-ar putea să te plictisești de moarte.
esperar
pe 27 Octombrie 2025 20:49
Black Phone 2 este o continuare ambițioasă care extinde universul și mitul stabilit de primul film, mutând povestea pe un tărâm mai amplu și mai supranatural. Deși relația dintre Finney și Gwen rămâne un pilon emoțional puternic, filmul se simte mai puțin strâns și mai diluat în intensitate comparativ cu claustrofobia și tensiunea brută a originalului. Încearcă să aprofundeze povestea răpitorului (The Grabber) și să exploreze mai mult puterile lui Gwen, dar acest lucru duce la un ritm inegal și la secvențe care par uneori forțate. Per total, este un film de groază rezonabil de vizionat, dar este vizibil mai slab decât primul și nu reușește să atingă aceeași profunzime terifiantă.
Scenariu: 6/10 (Prea multe fire narative și expunere, slăbește tensiunea)
Coloană sonoră: 8/10 (Muzică eficientă care amplifică atmosfera, în special în viziuni)
Dialog: 6/10 (Conversațiile par uneori artificiale sau prea explicative)
Final: 7/10 (Ambițios și spectaculos, dar se bazează prea mult pe supranatural)
Rating Horror: 6/10 (Are momente înfricoșătoare, dar frica generală este mai puțin viscerală decât în primul film)
Poveste: 7/10 (O extindere interesantă, dar cu un ritm inegal)
Regie/Actorie: 8/10 (Regia este vizuală și stilizată, iar actorii principali livrează prestații convingătoare)
Rating 7 per total
bulldo8
pe 24 Octombrie 2025 21:53
Slab rau fata de prima parte. Cam pierdere de timp. Vrea sa fie un fel de Freddy Krueger, insa e o palida copie
Se pare că telefonul negru n-a fost deconectat definitiv. În Black Phone 2, Scott Derrickson ridică din nou receptorul și ne întreabă, politicos, dacă mai avem chef de o continuare. Răspunsul ar fi fost „nu”, dar se pare că studiourile au semnal bun și acoperire peste tot.
Premisă
Îl revedem pe Finney, băiatul traumatizat din primul film, acum adolescent care încearcă să-și croiască o viață normală. Din păcate, viața lui pare să fie pe modul „aștept apel”. Sora lui, Gwen, are vise tot mai vii, în care băieți mutilați cer ajutor prin același telefon negru. Cei doi merg la o tabără de iarnă, probabil pentru aer curat și coșmaruri proaspete, iar acolo telefonul începe să sune din nou. Iar la celălalt capăt, cine altul dacă nu bătrânul Grabber, care refuză să accepte că e mort.
Povestea care visează prea mult
Filmul ar fi putut să exploreze inteligent granița dintre vis și realitate, dar preferă să ne adoarmă cu revelații de genul „totul a fost doar un vis”. Fiecare scenă care pare să ridice tensiunea este dezamorsată în secunda următoare. Într-un moment te aștepți să vezi o scenă de groază autentică, în următorul Gwen se trezește transpirată și ne lasă cu impresia că am visat și noi la un film mai bun.
Antagonistul fără dinți
Ethan Hawke revine în rolul lui Grabber, dar dacă în primul film era o amenințare înfiorătoare, aici pare un spirit confuz care și-a pierdut menirea. Nu mai e monstru, e mai degrabă un fel de consultant spectral care nu-și găsește scopul. Reînvierea lui n-are nicio logică și pare scrisă de cineva care și-a uitat notițele de la primul film. Dacă Grabber ar fi un animal de companie, l-ai duce la veterinar să-l „elibereze” din suferință.
Umor cu limbaj de șantier
Singura care mai salvează filmul de la comă este Gwen. Adolescența i-a adus un vocabular bogat în expresii colorate, iar fiecare replică vulgară e ca o palmă dată solemnului scenariu. Când toată lumea vorbește în metafore despre vină și destin, Gwen izbucnește cu un „ce prostie e asta?”, și sincer, nu pot decât să-i dau dreptate. Este, paradoxal, cel mai sincer personaj din film.
Regia și atmosfera
Scott Derrickson știe să creeze cadre frumoase, dar atmosfera claustrofobă din primul film dispare complet. În locul beciului sinistru avem cabane acoperite de zăpadă și lumini calde, de parcă ne pregătim de colinde. Când sună telefonul, nu te mai sperii, ci te aștepți să fie curierul cu pachetul de Crăciun.
Simboluri ratate
Filmul încearcă să spună ceva profund despre traumă și vindecare, dar o face ca un profesor care citește de pe fițuică. Nimic nu e lăsat de interpretat, totul e explicat cu voce tare. Telefonul, simbol al legăturii dintre viață și moarte, e redus la rolul unui simplu walkie-talkie paranormal. În loc să transmită teroare, pare un dispozitiv de la serviciul clienți pentru fantome cu nemulțumiri.
Actorii
Mason Thames face ce poate cu materialul primit, dar scenariul îl ignoră cu grație. Madeleine McGraw are mai mult timp pe ecran, dar visează cam mult și acționează cam puțin. Ethan Hawke pare să fi înregistrat replicile pe Zoom, ceea ce e ironic pentru un film despre comunicarea dintre lumi.
De la teroare la terapie
Finalul vrea să transforme frica în lecție de viață. Finney și Gwen trebuie să-și accepte trecutul și să se ierte. Ideea ar fi frumoasă dacă n-ar fi spusă cu atâta gravitate falsă. În loc de catharsis, simți că participi la o ședință de terapie plătită de Netflix.
Verdict
Black Phone 2 este o continuare care uită de ce primul film a avut succes. În loc să amplifice teroarea, o diluează. În loc să adâncească misterul, îl explică. În loc de groază, livrează filosofie ieftină. Este un film corect ca imagine, dar gol pe dinăuntru, un apel pierdut care te face să te întrebi de ce ai răspuns. Dacă sună iar telefonul negru, sfatul meu este simplu: nu ridica receptorul, s-ar putea să te plictisești de moarte.
Scenariu: 6/10 (Prea multe fire narative și expunere, slăbește tensiunea)
Coloană sonoră: 8/10 (Muzică eficientă care amplifică atmosfera, în special în viziuni)
Dialog: 6/10 (Conversațiile par uneori artificiale sau prea explicative)
Final: 7/10 (Ambițios și spectaculos, dar se bazează prea mult pe supranatural)
Rating Horror: 6/10 (Are momente înfricoșătoare, dar frica generală este mai puțin viscerală decât în primul film)
Poveste: 7/10 (O extindere interesantă, dar cu un ritm inegal)
Regie/Actorie: 8/10 (Regia este vizuală și stilizată, iar actorii principali livrează prestații convingătoare)
Rating 7 per total