Părerea criticului
Când spui Michel Gondry, spui instantaneu Eternal Sunshine of the Spotless Mind, film de la care au trecut, iată, două decenii deja. Nimic din ce a făcut regizorul ulterior nu s-a mai putut apropia de relevanţa şi inventivitatea acelei drame inclasabile pentru care francezul a primit, alături de celebrul Charlie Kaufman, un Oscar pentru Cel mai bun scenariu original. De vinerea viitoare, Gondry se întoarce în atenţie cu The Book of Solutions/Cartea cu soluţii, în care un regizor nevrotic este gata de orice pentru a-şi termina noul film în propriile condiţii.
Cartea cu soluţii este un film plin de (auto)ironie despre procesul creativ şi capcanele sale. Protagonist este Marc (Pierre Niney, care ar putea da lovitura anul acesta cu rolul titular din noua ecranizare cu buget mare după "Contele de Monte Cristo"), un regizor aruncat în plină criză când, la o întâlnire cu producătorii săi, i se comunică în cuvinte elegant-categorică că filmul său este de c***t. Un c***t de cinci milioane de euro! Ce face Marc? Fură hardurile cu filmul şi se ascunde, împreună cu monteuza Charlotte (Blanche Gardin) şi producătoarea executivă Sylvia (Frankie Wallach) în casa de la ţară a bătrânei sale bunici, Denise (Françoise Lebrun). Pentru a putea crea în voie, Marc îşi aruncă şi pastilele pentru tulburare bipolară: urmează, desigur, un haos total.
Inspirat în parte de propria sa experienţă cu Mood Indigo (2013), ecranizarea după "Spuma zilelor" de Boris Vian, Gondry brodează inventiv pe seama acestei premise ofertante, aruncând în acelaşi timp câteva săgeţi spre creativul capricios, nesigur pe sine şi atât de obsedat de eşec, încât refuză să vadă prima versiune de montaj a filmului său, spre exasperarea echipei. Şi ce se întâmplă când aştepţi geniu, dar primeşti nevroză, şi când pretinzi direcţie, regizorul vine cu observaţii contradictorii? Acest film poate veni şi ca o meditaţie pe seama perfecţionismului toxic, perfecţionismul care paralizează, pentru că atunci când nu faci nimic nici nu poţi greşi nimic...
Pentru spectatorul obişnuit, Cartea cu soluţii ar putea părea irelevant până la imponderabil, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Da, premiera de la sfârşitul lui aprilie are nevoie de multă bunăvoinţă şi deschidere pentru a fi apreciată cum se cuvine, dar trebuie lăudată şi pentru cum deconstruieşte absurd şi minimalist modul de realizare a unui lungumetraj, arătând faptul că rolul echipei (adesea trecută cu vederea la festivismul premierei de gală) este adesea mai important decât al regizorului.
În muzicalul Nine, Judi Dench interpretează o creatoare de costume care îşi pune la punct regizorul (Daniel Day-Lewis) spunându-i că treaba sa e cea mai simplă: nu trebuie decât să zică "da" sau "nu". Dacă spune "nu", scenograful, costumierul sau compozitorul se întorc la treabă şi îşi ajustează decorul, costumul şi melodia până când regizorul spune "da". Prea multă lume vorbeşte despre viziunea şi geniul regizorului şi prea puţină despre inventivitatea, inspiraţia şi munca grea a restului echipei, iar Cartea cu soluţii este o pledoarie pentru aceşti anonimi pe umerii cărora stau, de fapt, filmele pe care le vedem la cinema.
Cartea cu soluţii este un film plin de (auto)ironie despre procesul creativ şi capcanele sale. Protagonist este Marc (Pierre Niney, care ar putea da lovitura anul acesta cu rolul titular din noua ecranizare cu buget mare după "Contele de Monte Cristo"), un regizor aruncat în plină criză când, la o întâlnire cu producătorii săi, i se comunică în cuvinte elegant-categorică că filmul său este de c***t. Un c***t de cinci milioane de euro! Ce face Marc? Fură hardurile cu filmul şi se ascunde, împreună cu monteuza Charlotte (Blanche Gardin) şi producătoarea executivă Sylvia (Frankie Wallach) în casa de la ţară a bătrânei sale bunici, Denise (Françoise Lebrun). Pentru a putea crea în voie, Marc îşi aruncă şi pastilele pentru tulburare bipolară: urmează, desigur, un haos total.
Inspirat în parte de propria sa experienţă cu Mood Indigo (2013), ecranizarea după "Spuma zilelor" de Boris Vian, Gondry brodează inventiv pe seama acestei premise ofertante, aruncând în acelaşi timp câteva săgeţi spre creativul capricios, nesigur pe sine şi atât de obsedat de eşec, încât refuză să vadă prima versiune de montaj a filmului său, spre exasperarea echipei. Şi ce se întâmplă când aştepţi geniu, dar primeşti nevroză, şi când pretinzi direcţie, regizorul vine cu observaţii contradictorii? Acest film poate veni şi ca o meditaţie pe seama perfecţionismului toxic, perfecţionismul care paralizează, pentru că atunci când nu faci nimic nici nu poţi greşi nimic...
Pentru spectatorul obişnuit, Cartea cu soluţii ar putea părea irelevant până la imponderabil, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Da, premiera de la sfârşitul lui aprilie are nevoie de multă bunăvoinţă şi deschidere pentru a fi apreciată cum se cuvine, dar trebuie lăudată şi pentru cum deconstruieşte absurd şi minimalist modul de realizare a unui lungumetraj, arătând faptul că rolul echipei (adesea trecută cu vederea la festivismul premierei de gală) este adesea mai important decât al regizorului.
În muzicalul Nine, Judi Dench interpretează o creatoare de costume care îşi pune la punct regizorul (Daniel Day-Lewis) spunându-i că treaba sa e cea mai simplă: nu trebuie decât să zică "da" sau "nu". Dacă spune "nu", scenograful, costumierul sau compozitorul se întorc la treabă şi îşi ajustează decorul, costumul şi melodia până când regizorul spune "da". Prea multă lume vorbeşte despre viziunea şi geniul regizorului şi prea puţină despre inventivitatea, inspiraţia şi munca grea a restului echipei, iar Cartea cu soluţii este o pledoarie pentru aceşti anonimi pe umerii cărora stau, de fapt, filmele pe care le vedem la cinema.
