Părerea criticului
Nu ştim de ce traducerea titlului The Book Thief a devenit Hoţul de cărţi, când în centrul atenţiei este mica Liesel (Sophie Nélisse), o fată de 12 ani care descoperă magia cuvintelor şi a cărţilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Trecând peste acest "sughiţ" al traducerii, Hoţul de cărţi îi poate atrage în cinema pe cei ce preferă un alt ritm pe marele ecran: printre împuşcături şi comedii mai mult sau mai puţin inspirate, o dramă de epocă pe muzica legendarului John Williams poate reprezenta o pauză binevenită.
Când o carte stă 230 de săptămâni pe lista cu cele mai populare apariţii editoriale publicată de The New York Times este de la sine înţeles că povestea respectivă nu va aştepta prea mult înainte de a-şi face apariţia pe marile ecrane. Acesta a fost şi cazul romanului scris de australianul Markus Zusak. Filmat superb şi interpretat convingător de Nélisse, dar şi de nume mai cunoscute precum Geoffrey Rush şi Emily Watson, Hoţul de cărţi ne poartă într-un mic orăşel german, unde Liesel este dată în grija unei familii adoptive după ce fratele ei moare, iar mama îi este ostracizată pentru idealurile comuniste.
Totul pare pierdut pentru mica Liesel, dar curând tatăl ei adoptiv Hans (Rush) o face să iasă din carapace. Nu la fel de bine stau lucrurile cu Rosa (Watson), noua ei mamă, care ascunde o inima de aur în spatele unui temperament năvalnic şi a unei limbi adesea prea ascuţite. Cu ajutorul celor trei actori, al unei scenografii inspirate şi al muzicii, regizorul Brian Percival (cunoscut pentru colaborarea sa cu serialul Downton Abbey) arată puterea vindecătoare a timpului şi modul cum oamenii, oricât de dezrădăcinaţi, se pot simţi din nou acasă.
La peste două ore, filmului nu i-ar fi stricat deloc un ritm uşor mai alert, Percival pierzând adesea vremea cu tăceri nejustificate sau secvenţe inutile. Hoţul de cărţi mai păcătuieşte şi prin dialogurile adesea lacrimogene şi încăpăţânarea de a arăta că, oricât de întunecate ar fi fost vremurile (însăşi Moartea este naratorul), emoţia noilor descoperiri şi scufundarea în lumea cărţilor pot zugrăvi culori mai luminoase pe un prezent sumbru.
Şovăiala emoţională a scenariului este salvată în mare parte datorită actorilor, mai ales a simpaticei Sophie Nélisse, actriţă de origine canadiană descoperită după apariţia în filmul nominalizat la Oscar Monsieur Lazhar. Cu bucle blonde şi obrajii bucălaţi ai unei tinere Drew Barrymore, Nélisse este alegerea perfectă pentru un personaj captivant, gata să inspire curaj celor din jur: în ciuda situaţiei, dârzenia micii Liesel este dătătoare de speranţă şi transmite mesajul că, oricare ar fi obstacolele ivite în cale, privirea aţintită înainte şi un zâmbet pe buze sunt un început suficient pentru a merge mai departe.
Deşi uneori caraghioşi din cauza încăpăţânării scenariului de a-i obliga să spună "Ja" în loc de "Yes/Da" şi "Und" în loc de "And/Şi", Geoffrey Rush şi Emily Watson comunică perfect în rolurile părinţilor adoptivi, care o fac pe Liesel, fiecare în stilul propriu, să se maturizeze senin în mijlocul lumii dezlănţuite. În ciuda multiplelor aspecte pozitive, pentru mulţi filmul va părea o ratare sau măcar o dezamăgire, pentru că ceea ce a ajuns pe ecran nu pare să se ridice la înălţimea potenţialului cărţii lui Markus Zusak.
Când o carte stă 230 de săptămâni pe lista cu cele mai populare apariţii editoriale publicată de The New York Times este de la sine înţeles că povestea respectivă nu va aştepta prea mult înainte de a-şi face apariţia pe marile ecrane. Acesta a fost şi cazul romanului scris de australianul Markus Zusak. Filmat superb şi interpretat convingător de Nélisse, dar şi de nume mai cunoscute precum Geoffrey Rush şi Emily Watson, Hoţul de cărţi ne poartă într-un mic orăşel german, unde Liesel este dată în grija unei familii adoptive după ce fratele ei moare, iar mama îi este ostracizată pentru idealurile comuniste.
Totul pare pierdut pentru mica Liesel, dar curând tatăl ei adoptiv Hans (Rush) o face să iasă din carapace. Nu la fel de bine stau lucrurile cu Rosa (Watson), noua ei mamă, care ascunde o inima de aur în spatele unui temperament năvalnic şi a unei limbi adesea prea ascuţite. Cu ajutorul celor trei actori, al unei scenografii inspirate şi al muzicii, regizorul Brian Percival (cunoscut pentru colaborarea sa cu serialul Downton Abbey) arată puterea vindecătoare a timpului şi modul cum oamenii, oricât de dezrădăcinaţi, se pot simţi din nou acasă.
La peste două ore, filmului nu i-ar fi stricat deloc un ritm uşor mai alert, Percival pierzând adesea vremea cu tăceri nejustificate sau secvenţe inutile. Hoţul de cărţi mai păcătuieşte şi prin dialogurile adesea lacrimogene şi încăpăţânarea de a arăta că, oricât de întunecate ar fi fost vremurile (însăşi Moartea este naratorul), emoţia noilor descoperiri şi scufundarea în lumea cărţilor pot zugrăvi culori mai luminoase pe un prezent sumbru.
Şovăiala emoţională a scenariului este salvată în mare parte datorită actorilor, mai ales a simpaticei Sophie Nélisse, actriţă de origine canadiană descoperită după apariţia în filmul nominalizat la Oscar Monsieur Lazhar. Cu bucle blonde şi obrajii bucălaţi ai unei tinere Drew Barrymore, Nélisse este alegerea perfectă pentru un personaj captivant, gata să inspire curaj celor din jur: în ciuda situaţiei, dârzenia micii Liesel este dătătoare de speranţă şi transmite mesajul că, oricare ar fi obstacolele ivite în cale, privirea aţintită înainte şi un zâmbet pe buze sunt un început suficient pentru a merge mai departe.
Deşi uneori caraghioşi din cauza încăpăţânării scenariului de a-i obliga să spună "Ja" în loc de "Yes/Da" şi "Und" în loc de "And/Şi", Geoffrey Rush şi Emily Watson comunică perfect în rolurile părinţilor adoptivi, care o fac pe Liesel, fiecare în stilul propriu, să se maturizeze senin în mijlocul lumii dezlănţuite. În ciuda multiplelor aspecte pozitive, pentru mulţi filmul va părea o ratare sau măcar o dezamăgire, pentru că ceea ce a ajuns pe ecran nu pare să se ridice la înălţimea potenţialului cărţii lui Markus Zusak.
