Părerea criticului
Cu doar şase episoade a câte 30 de minute, The Chair/Şefa de catedră are toate şansele să invite la o vizionare dintr-un foc. Serialul, despre prima şefă de catedră necaucaziană de la un prestigios colegiu american, se bucură de personaje ataşante, cărora le scoate în faţă o mulţime de obstacole ce distrează spectatorul, dar îl şi provoacă să îşi pună întrebări. The Chair se lansează pe Netflix vineri, 20 august.
Totul începe când Ji-Yoon (Sandra Oh) este numită şefa catedrei de limbă engleză de la colegiul Pembroke, un mare motiv de bucurie pentru că Ji-Yoon este prima femeie necaucaziană care ocupă această poziţie. Doar că bucuria durează puţin, iar eroina face curând cunoştinţă cu faţa mai puţin plăcută a noii funcţii, invăţând imediat că, orice ai face, întotdeauna cineva va fi nemulţumit.
Dacă e să-i reproşăm ceva acestui serial creat de actriţa Amanda Peet este faptul că bifează cu perseverenţă uşor artificială o listă de subiecte obligatorii, ceea ce ştirbeşte din naturaleţea consistentă cu care personajele îşi înfruntă provocările. Pe lângă Sandra Oh, pe care imprevizibilul Killing Eve a făcut-o să revină în atenţia publicului, un atu al serialului este Jay Duplass (Transparent), interpretul lui Bill, un profesor carismatic, dar aflat în plină derivă după moartea soţiei.
Ceea ce ne-a plăcut nouă cel mai mult la The Chair este faptul că ajunge pe nesimţite la esenţa profesoratului, punând câteva întrebări care ar putea să-i întereseze pe profesori, pe elevi şi studenţi şi pe părinţii acestora. Ideea e că oricâte cunoştinţe ai avea, acestea nu au nicio valoare dacă nu le găseşti ambalajul potrivit pentru a le transmite mai departe. Serialul foloseşte câţiva profesori în vârstă (interpretaţi de cunoscuţii Bob Balaban şi Holland Taylor) pentru a arăta cum valoarea unui profesor la catedră nu este dată de cât ştie profesorul, ci de cât din înţelepciunea sa reuşeşte să transfere elevului. Este poate cea mai mare problemă a învăţământului din întreaga lume şi o problemă gravă a învăţământului din România, care pompează cu metode învechite informaţii învechite în minţile tinerilor elevi.
O altă temă importantă a serialului este tot mai discutata cancel culture, ostracizarea categorică provocată de gesturi uneori inofensive în intenţie. Un astfel de gest face şi Bob, punând în mişcare un tăvălug isteric şi împingând consiliul profesorilor într-o poziţie ingrată. Poate fi sacrificat un profesor - nu orice profesor, ci cel mai iubit şi apreciat profesor - al unui colegiu pentru greşeală de o fracţiune de secundă? Şi cui foloseşte acest sacrificiu? Putem lăuda The Chair şi pentru că nu oferă răspunsuri simpliste la aceste întrebări...
Pe lângă aceste teme apetisante, scenariul inghesuie oarecum forţat şi la grămadă sexism şi rasism profesional şi provocările vieţii de familie monoparentale (şi, mai mult, birasiale), teme cu siguranţă tentante, dar care nu beneficiază de timpul necesar pentru a fi altceva decât bife în lista de interese a scenariştilor. Şi-ar fi avut locul într-un serial care ţine mai mult de trei ore.
Totul începe când Ji-Yoon (Sandra Oh) este numită şefa catedrei de limbă engleză de la colegiul Pembroke, un mare motiv de bucurie pentru că Ji-Yoon este prima femeie necaucaziană care ocupă această poziţie. Doar că bucuria durează puţin, iar eroina face curând cunoştinţă cu faţa mai puţin plăcută a noii funcţii, invăţând imediat că, orice ai face, întotdeauna cineva va fi nemulţumit.
Dacă e să-i reproşăm ceva acestui serial creat de actriţa Amanda Peet este faptul că bifează cu perseverenţă uşor artificială o listă de subiecte obligatorii, ceea ce ştirbeşte din naturaleţea consistentă cu care personajele îşi înfruntă provocările. Pe lângă Sandra Oh, pe care imprevizibilul Killing Eve a făcut-o să revină în atenţia publicului, un atu al serialului este Jay Duplass (Transparent), interpretul lui Bill, un profesor carismatic, dar aflat în plină derivă după moartea soţiei.
Ceea ce ne-a plăcut nouă cel mai mult la The Chair este faptul că ajunge pe nesimţite la esenţa profesoratului, punând câteva întrebări care ar putea să-i întereseze pe profesori, pe elevi şi studenţi şi pe părinţii acestora. Ideea e că oricâte cunoştinţe ai avea, acestea nu au nicio valoare dacă nu le găseşti ambalajul potrivit pentru a le transmite mai departe. Serialul foloseşte câţiva profesori în vârstă (interpretaţi de cunoscuţii Bob Balaban şi Holland Taylor) pentru a arăta cum valoarea unui profesor la catedră nu este dată de cât ştie profesorul, ci de cât din înţelepciunea sa reuşeşte să transfere elevului. Este poate cea mai mare problemă a învăţământului din întreaga lume şi o problemă gravă a învăţământului din România, care pompează cu metode învechite informaţii învechite în minţile tinerilor elevi.
O altă temă importantă a serialului este tot mai discutata cancel culture, ostracizarea categorică provocată de gesturi uneori inofensive în intenţie. Un astfel de gest face şi Bob, punând în mişcare un tăvălug isteric şi împingând consiliul profesorilor într-o poziţie ingrată. Poate fi sacrificat un profesor - nu orice profesor, ci cel mai iubit şi apreciat profesor - al unui colegiu pentru greşeală de o fracţiune de secundă? Şi cui foloseşte acest sacrificiu? Putem lăuda The Chair şi pentru că nu oferă răspunsuri simpliste la aceste întrebări...
Pe lângă aceste teme apetisante, scenariul inghesuie oarecum forţat şi la grămadă sexism şi rasism profesional şi provocările vieţii de familie monoparentale (şi, mai mult, birasiale), teme cu siguranţă tentante, dar care nu beneficiază de timpul necesar pentru a fi altceva decât bife în lista de interese a scenariştilor. Şi-ar fi avut locul într-un serial care ţine mai mult de trei ore.
