Părerea criticului
A crea o lume imaginara, fie si numai pe hartie, este un act demiurgic.
Sa nu uitam, bunaoara, structurile autocontinute, dimensiunile curbe si universurile labirintice ale lui Borges, in care jocul cate unui personaj devenea geneza altuia - numai pentru ca in final sa constatam ca el insusi fusese plasmuit de altul, la randul lui. Prin urmare, e cat se poate de semnificativ faptul ca universul magic al Narniei se revendica de la un autor erudit si enciclopedic precum literatul si savantul irlandez Clive Staples "Jack" Lewis (29 noiembrie, 1898 - 22 noiembrie, 1963). activitatea lui a imbratisat multiple aspecte, printre care critica literara, literatura medievala, apologetica crestina, eseurile despre crestinism, emisiunile radiofonice si prozele de fictiune asociate cu lupta dintre bine si rau.
Dar, evident, cea mai cunoscuta opera a lui C.S. Lewis ramane seria celor sapte "Cronici din Narnia", traduse in patruzeci si una de limbi, vandute in peste o suta de milioane de exemplare si ecranizate de mai multe ori. Cea mai recenta a fost versiunea Disney din 2005 (prima pentru marele ecran) a primului roman, "Leul, vrajitoarea si dulapul", in regia lui andrew adamson, cu colaborarea lui ann Peacock la scenariu, distinsa cu un Oscar pentru machiaj si inca zece premii. acelasi adamson, acum cu ajutorul coscenaristului Christopher Markus, abordeaza cea de-a doua cronica, "Printul Caspian: intoarcerea in Narnia".
Este sugestiv ca, in cadrul catedrei de limba engleza de la Oxford, C.S. Lewis si J.R.R. Tolkien erau buni prieteni, facand parte din grupul literar neoficial numit "Inklings".
Semnificatia acestei relatii se regaseste in zilele noastre, cand "...Narnia" si trilogia "...inelelor" sunt transpuse in formule cinematografice similare, la mai putin de un deceniu diferenta - dar, in mod surprinzator, calitatea ecranizarilor dupa Lewis o depaseste apreciabil pe cea a adaptarii mult mai popularului si celebrului Tolkien. Principalii responsabili in acest sens sunt regisorii celor doua seriale. Dupa cum a dovedit si ulterior, cu "King Kong", Peter Jackson e un adept al contradictonului "non multum, sed multa". Filmele sale sunt innebunitor de overreacting, stfoase, incarcate, supralicitate si, mai ales, ostentative - la modul: "Ia fiti atenti de ce-s eu in stare!", ceea ce toceste nedrept de repede impactul unei imagerii altminteri inventive, creatoare si elaborate, coborand-o intr-o zona a banalului unde pana si accentele poetice legitime se pierd in zahariseala. andrew adamson, in schimb, stie sa abordeze universul lewisian cu o dezinvoltura discreta si plina de bun-simt, ca si cum inca din frageda-i pruncie numai printre fauni, centuri si minotauri si-ar fi facut veacul. "The Lion, the Witch and the Wardrobe" si, mai ales, actualul "Prince Caspian", manevreaza la modul cel mai firesc atat animalele personificate, hibrizii antropozoomorfi, copacii razboinici si insusi personajul raul, cat si elementele tactice si strategice proprii unor asemenea ostiri, ajutandu-ne mereu sa credem cu adevarat in lumea de basm de pe ecran - nu ca intr-o conventie, ci efectiv ca in realitatea paralela imaginata de Lewis (si, implicit, ca lume cu drepturi depline, nascuta tot din mintea aceluiasi demiurgic scriitor.
O conceptie plastica substantiala, coerenta si extrem de stilata vine sa completeze in plan formal reusita lui adamson.
Scenografia echipei de unsprezece decoratori ai lui Frank Walsh, atat in peisajele ei bucolice cat si in atmosfera austera a castelelor medievale cu elemente gotice, are nu numai verosimilitate, ci si un indiscutabil stil, regasit unitar si la nivelul costumelor (Isis Mussenden), si la cel al machiajului (Jana Hladikova, Melissa Lackersteen, Bobo Sobotka, Hana Surkalova, Candice Banks, Linda Dvorakova si inca... cincizeci de artisti ai mastilor, coafurilor si protezelor creatoare - compartimente premiate preponderent in cazul "Leului..." - si mai ales al imaginii lui Karl Walter Lindenlaub, de o poeticitate pastelata cu elemente impresioniste in exterior, si de chiaroscuro in interior.
Totusi, pana la nivelul imaginii si al celorlalte elemente plastice, se remarca faptul ca, spre deosebire de alte filme de actiune in general si heroic-fantasy in special din ultimii ani, "Prince Caspian" porneste de la un scenariu articulat atent si riguros, in pofida faptului ca multi fani ai Narniei il considera cel mai slab roman din serie. Fata de "Leul, vrajitoarea si dulapul", copiii au evoluat ca personaje, dobandind mai multa complexitate (inclusiv prin interventii originale fata de caracterele literare), iar actiunea creste coerent si sustinut (cu adaugarea unor secvente de lupta, la un nivel de violenta mai ridicat decat al primului episod, desi in limitele impuse de plafonul audientei generale). Tonul e mai putin zglobiu, cu accente sumbre si perceptibil mai mature, care contureaza gravitatea universurilor sword-and-sorcery evidenta in genere numai pentru cunoscatori (o evolutie surprinzatoare, in conditiile in care serialele de lung metraj par atinse sistematic ce boala degenerarii).
Revenind la andrew adamson, se impune sa remarcam ca regia lui, pe langa facultatea de a crea starea de real in contextul super-provocator al heroic-fantasy-ului, stie sa povesteasca curgator si nervos, intr-un ritm pe cat de trepidant, pe atat de fluent, ceea ce face ca ambele ore si douazeci si sapte de minute ale filmului sa treaca de parca n-ar fi. in plus, omul e foarte riguros in modul de a gandi mizanscenele, speculand si valorificand mobilitatea specifica a intregii lui pleiade de personaje fantastice, cu efecte de-a dreptul cuceritoare - mai ales in secventele de lupta, unde-i da clasa pe departe lui Peter Jackson, cu cohortele lui eminamente cantitative si preponderenta spre panoramice de hiper-ansamblu; anderson e ingenios, inventiv si migalos la nivel de detaliu al luptelor - inclusiv, element esential pentru echilibrarea intregului, posesor al unui umor fin de cea mai buna calitate (remarcat mai ales in jurul soarecilor si al centaurilor; delicios momentul cand, in treacat, zarim un adolescemanz prezentand cu stangacie arma pentru onor).
La fel ca in filmul trecut, cei patru frati Pevensie imbina armonios dramatismul si hazul, in frunte cu Lucy (Georgie Henley). Le da replica insusi printul cel din titlu (Ben Barnes), conferind autenticitate ingratului rol de Fat-Frumos cu probleme. in locul splendidei Tilda Swinton, care-n finalul filmului dintai isi primise pedeapsa binemeritata, aici nemernicul e Regele Miraz (Sergio Castellito), care desi cam banal, cu aerele lui de conquistador cinic-arogant, compune totusi un negativ apt sa sustina antagonic cvintetul eroilor.
Tot la nivelul distributiei, Peter (William Moseley) suscita aprige controverse, prin faptul ca autorii au preferat sa-i adauge o unda de complexitate modernista, facand din loialul pandant al lui aslan un pusti cu frustrari adolescentine tipice - spre revolta narniofanilor (care, de altfel, au protestat zgomotos si fata de numeroasele modificari majore la nivel de plot - cum se intampla de-atatea ori cand o carte genereaza legiuni de prozeliti). Sa nu uitam, totusi, ca proza-i proza si filmul, film, iar strict din aceasta perspectiva "...Printul Caspian" e entertainment cu Di (de la distractie) mare - si deloc ieftin. Mult mai tenebros si mai complex decat "Leul...", are meritul ca, fie si cu pretul tradarii partiale a lui Lewis, sa ofere unul dintre putinele heroic-fantasy filmate bine de pana acum.
Sa nu uitam, bunaoara, structurile autocontinute, dimensiunile curbe si universurile labirintice ale lui Borges, in care jocul cate unui personaj devenea geneza altuia - numai pentru ca in final sa constatam ca el insusi fusese plasmuit de altul, la randul lui. Prin urmare, e cat se poate de semnificativ faptul ca universul magic al Narniei se revendica de la un autor erudit si enciclopedic precum literatul si savantul irlandez Clive Staples "Jack" Lewis (29 noiembrie, 1898 - 22 noiembrie, 1963). activitatea lui a imbratisat multiple aspecte, printre care critica literara, literatura medievala, apologetica crestina, eseurile despre crestinism, emisiunile radiofonice si prozele de fictiune asociate cu lupta dintre bine si rau.
Dar, evident, cea mai cunoscuta opera a lui C.S. Lewis ramane seria celor sapte "Cronici din Narnia", traduse in patruzeci si una de limbi, vandute in peste o suta de milioane de exemplare si ecranizate de mai multe ori. Cea mai recenta a fost versiunea Disney din 2005 (prima pentru marele ecran) a primului roman, "Leul, vrajitoarea si dulapul", in regia lui andrew adamson, cu colaborarea lui ann Peacock la scenariu, distinsa cu un Oscar pentru machiaj si inca zece premii. acelasi adamson, acum cu ajutorul coscenaristului Christopher Markus, abordeaza cea de-a doua cronica, "Printul Caspian: intoarcerea in Narnia".
Este sugestiv ca, in cadrul catedrei de limba engleza de la Oxford, C.S. Lewis si J.R.R. Tolkien erau buni prieteni, facand parte din grupul literar neoficial numit "Inklings".
Semnificatia acestei relatii se regaseste in zilele noastre, cand "...Narnia" si trilogia "...inelelor" sunt transpuse in formule cinematografice similare, la mai putin de un deceniu diferenta - dar, in mod surprinzator, calitatea ecranizarilor dupa Lewis o depaseste apreciabil pe cea a adaptarii mult mai popularului si celebrului Tolkien. Principalii responsabili in acest sens sunt regisorii celor doua seriale. Dupa cum a dovedit si ulterior, cu "King Kong", Peter Jackson e un adept al contradictonului "non multum, sed multa". Filmele sale sunt innebunitor de overreacting, stfoase, incarcate, supralicitate si, mai ales, ostentative - la modul: "Ia fiti atenti de ce-s eu in stare!", ceea ce toceste nedrept de repede impactul unei imagerii altminteri inventive, creatoare si elaborate, coborand-o intr-o zona a banalului unde pana si accentele poetice legitime se pierd in zahariseala. andrew adamson, in schimb, stie sa abordeze universul lewisian cu o dezinvoltura discreta si plina de bun-simt, ca si cum inca din frageda-i pruncie numai printre fauni, centuri si minotauri si-ar fi facut veacul. "The Lion, the Witch and the Wardrobe" si, mai ales, actualul "Prince Caspian", manevreaza la modul cel mai firesc atat animalele personificate, hibrizii antropozoomorfi, copacii razboinici si insusi personajul raul, cat si elementele tactice si strategice proprii unor asemenea ostiri, ajutandu-ne mereu sa credem cu adevarat in lumea de basm de pe ecran - nu ca intr-o conventie, ci efectiv ca in realitatea paralela imaginata de Lewis (si, implicit, ca lume cu drepturi depline, nascuta tot din mintea aceluiasi demiurgic scriitor.
O conceptie plastica substantiala, coerenta si extrem de stilata vine sa completeze in plan formal reusita lui adamson.
Scenografia echipei de unsprezece decoratori ai lui Frank Walsh, atat in peisajele ei bucolice cat si in atmosfera austera a castelelor medievale cu elemente gotice, are nu numai verosimilitate, ci si un indiscutabil stil, regasit unitar si la nivelul costumelor (Isis Mussenden), si la cel al machiajului (Jana Hladikova, Melissa Lackersteen, Bobo Sobotka, Hana Surkalova, Candice Banks, Linda Dvorakova si inca... cincizeci de artisti ai mastilor, coafurilor si protezelor creatoare - compartimente premiate preponderent in cazul "Leului..." - si mai ales al imaginii lui Karl Walter Lindenlaub, de o poeticitate pastelata cu elemente impresioniste in exterior, si de chiaroscuro in interior.
Totusi, pana la nivelul imaginii si al celorlalte elemente plastice, se remarca faptul ca, spre deosebire de alte filme de actiune in general si heroic-fantasy in special din ultimii ani, "Prince Caspian" porneste de la un scenariu articulat atent si riguros, in pofida faptului ca multi fani ai Narniei il considera cel mai slab roman din serie. Fata de "Leul, vrajitoarea si dulapul", copiii au evoluat ca personaje, dobandind mai multa complexitate (inclusiv prin interventii originale fata de caracterele literare), iar actiunea creste coerent si sustinut (cu adaugarea unor secvente de lupta, la un nivel de violenta mai ridicat decat al primului episod, desi in limitele impuse de plafonul audientei generale). Tonul e mai putin zglobiu, cu accente sumbre si perceptibil mai mature, care contureaza gravitatea universurilor sword-and-sorcery evidenta in genere numai pentru cunoscatori (o evolutie surprinzatoare, in conditiile in care serialele de lung metraj par atinse sistematic ce boala degenerarii).
Revenind la andrew adamson, se impune sa remarcam ca regia lui, pe langa facultatea de a crea starea de real in contextul super-provocator al heroic-fantasy-ului, stie sa povesteasca curgator si nervos, intr-un ritm pe cat de trepidant, pe atat de fluent, ceea ce face ca ambele ore si douazeci si sapte de minute ale filmului sa treaca de parca n-ar fi. in plus, omul e foarte riguros in modul de a gandi mizanscenele, speculand si valorificand mobilitatea specifica a intregii lui pleiade de personaje fantastice, cu efecte de-a dreptul cuceritoare - mai ales in secventele de lupta, unde-i da clasa pe departe lui Peter Jackson, cu cohortele lui eminamente cantitative si preponderenta spre panoramice de hiper-ansamblu; anderson e ingenios, inventiv si migalos la nivel de detaliu al luptelor - inclusiv, element esential pentru echilibrarea intregului, posesor al unui umor fin de cea mai buna calitate (remarcat mai ales in jurul soarecilor si al centaurilor; delicios momentul cand, in treacat, zarim un adolescemanz prezentand cu stangacie arma pentru onor).
La fel ca in filmul trecut, cei patru frati Pevensie imbina armonios dramatismul si hazul, in frunte cu Lucy (Georgie Henley). Le da replica insusi printul cel din titlu (Ben Barnes), conferind autenticitate ingratului rol de Fat-Frumos cu probleme. in locul splendidei Tilda Swinton, care-n finalul filmului dintai isi primise pedeapsa binemeritata, aici nemernicul e Regele Miraz (Sergio Castellito), care desi cam banal, cu aerele lui de conquistador cinic-arogant, compune totusi un negativ apt sa sustina antagonic cvintetul eroilor.
Tot la nivelul distributiei, Peter (William Moseley) suscita aprige controverse, prin faptul ca autorii au preferat sa-i adauge o unda de complexitate modernista, facand din loialul pandant al lui aslan un pusti cu frustrari adolescentine tipice - spre revolta narniofanilor (care, de altfel, au protestat zgomotos si fata de numeroasele modificari majore la nivel de plot - cum se intampla de-atatea ori cand o carte genereaza legiuni de prozeliti). Sa nu uitam, totusi, ca proza-i proza si filmul, film, iar strict din aceasta perspectiva "...Printul Caspian" e entertainment cu Di (de la distractie) mare - si deloc ieftin. Mult mai tenebros si mai complex decat "Leul...", are meritul ca, fie si cu pretul tradarii partiale a lui Lewis, sa ofere unul dintre putinele heroic-fantasy filmate bine de pana acum.
