Părerea criticului
După ce a făcut în 2002 Lilo & Stitch, Chris Sanders a revenit în forţă în 2010 cu mult-lăudatul Cum să îţi dresezi dragonul, una dintre cele mai iubite animaţii recente. Sanders dă din nou lovitura cu The Croods, un film neaşteptat de energic şi amuzant. Recunosc că m-am dus cu inima îndoită la acest film, pentru că trailerul nu mă convinsese şi aşteptam aceleaşi glume „de familie” specifice animaţiilor DreamWorks, care fac tot posibilul să le-o ia în faţă celor de la Pixar pentru ca, până nu demult, să eşueze de fiecare dată.
Subiectul se poate descrie în câteva cuvinte: o familie preistorică are parte de nemaipomenite peripeţii după ce peştera în care trăia este distrusă. Patriarhul este Grug (Nicolas Cage), atât de obsedat de siguranţa celor din jur, încât, dacâ ar fi după el, nu ar ieşi niciodată din peşteră. La polul opus este fiica lui Eep (Emma Stone), care ar da orice să exploreze lumea din jur, planurile ei ciocnindu-se întotdeauna de reticenţele lui Grug. Ce mai, conflict între generaţii în toată regula, dar de această dată în context preistoric.
Ce mi-a plăcut mai mult la Croods a fost modul în care foloseşte contrastul dintre lumină şi întuneric pentru a delimita diferenţele dintre cunoaştere şi ignoranţă. Eep este fascinată de soare, Grug ar da orice să stea în întunericul peşterii. Când aceasta este distrusă, prima lui grijă este să găsească o altă peşteră, în timp ce Eep moare de curiozitate să exploreze totul în jur şi devine fascinată de Guy (Ryan Reynolds), un tânăr întâlnit din întâmplare în stare să facă focul. Acest joc al descoperirii, al explorării şi-al cunoaşterii este coloana vertebrală a delicioasei premiere de vineri, care nu uită (deloc chiar!) de umor, pregătindu-le membrilor familiei Crood aventuri mega-trăsnite şi deloc previzibile.
Croods se adresează atât celor mari, care se vor distra teribil cu problemele de familie ale personajelor (prin cadru trece şi „nesuferita” soacră a lui Grug), cât şi celor mici, vrăjiţi de paleta de culoare fantastică a animaţiei. Totul arată foate bine în 3D, iar regizorii Chris Sanders şi Kirk DeMicco ştiu cum să profite de tehnologie pentru a dovedi încă o dată că animaţia şi nu filmul live-action este mediul perfect pentru tridimensional. Croods dispune de o energie deosebite, iar unele momente sunt suficient de tensionate (în preistorie pericolele pândesc la tot pasul) pentru a spune că publicul-ţintă sunt exclusiv copiii.
O odă adusă curiozităţii şi evoluţiei, Croods îl va învăţa repede pe Grug că sloganul său, „Frica ne ţine în viaţă”, este o strategie perfectă pentru a supravieţui, dar nu pentru a trăi cu adevărat. Astfel animaţia le poate da o foarte utilă lecţie celor mici: întotdeauna depăşeşte-ţi limitele, chiar dacă acest lucru te poate în pericol.
Am rămas impresionat de talentul vocal al lui Nicolas Cage, perfect credibil în rolul depăşitului Grug. Vocea răguşită a Emmei Stone este perfectă pentru energica şi voluntara Eep, în timp ce Ryan Reynolds nu pare a se chinui prea mult în rolul descurcăreţului Guy. Regizorul Chris Sanders poate fi auzit şi el în rolul micului Belt, simpaticul animal de companie al lui Guy.
Dar adevărata vedetă din The Croods este fără îndoială imaginaţia fantastică a creatorilor de decoruri: ai impresia că aceştia au folosit fiecare culoare posibilă pentru a aduce pe ecran unele dintre cele mai elaborate peisaje văzute vreodată la cinematograf. Crede-mă, merită să vezi filmul la cinematograf.
Subiectul se poate descrie în câteva cuvinte: o familie preistorică are parte de nemaipomenite peripeţii după ce peştera în care trăia este distrusă. Patriarhul este Grug (Nicolas Cage), atât de obsedat de siguranţa celor din jur, încât, dacâ ar fi după el, nu ar ieşi niciodată din peşteră. La polul opus este fiica lui Eep (Emma Stone), care ar da orice să exploreze lumea din jur, planurile ei ciocnindu-se întotdeauna de reticenţele lui Grug. Ce mai, conflict între generaţii în toată regula, dar de această dată în context preistoric.
Ce mi-a plăcut mai mult la Croods a fost modul în care foloseşte contrastul dintre lumină şi întuneric pentru a delimita diferenţele dintre cunoaştere şi ignoranţă. Eep este fascinată de soare, Grug ar da orice să stea în întunericul peşterii. Când aceasta este distrusă, prima lui grijă este să găsească o altă peşteră, în timp ce Eep moare de curiozitate să exploreze totul în jur şi devine fascinată de Guy (Ryan Reynolds), un tânăr întâlnit din întâmplare în stare să facă focul. Acest joc al descoperirii, al explorării şi-al cunoaşterii este coloana vertebrală a delicioasei premiere de vineri, care nu uită (deloc chiar!) de umor, pregătindu-le membrilor familiei Crood aventuri mega-trăsnite şi deloc previzibile.
Croods se adresează atât celor mari, care se vor distra teribil cu problemele de familie ale personajelor (prin cadru trece şi „nesuferita” soacră a lui Grug), cât şi celor mici, vrăjiţi de paleta de culoare fantastică a animaţiei. Totul arată foate bine în 3D, iar regizorii Chris Sanders şi Kirk DeMicco ştiu cum să profite de tehnologie pentru a dovedi încă o dată că animaţia şi nu filmul live-action este mediul perfect pentru tridimensional. Croods dispune de o energie deosebite, iar unele momente sunt suficient de tensionate (în preistorie pericolele pândesc la tot pasul) pentru a spune că publicul-ţintă sunt exclusiv copiii.
O odă adusă curiozităţii şi evoluţiei, Croods îl va învăţa repede pe Grug că sloganul său, „Frica ne ţine în viaţă”, este o strategie perfectă pentru a supravieţui, dar nu pentru a trăi cu adevărat. Astfel animaţia le poate da o foarte utilă lecţie celor mici: întotdeauna depăşeşte-ţi limitele, chiar dacă acest lucru te poate în pericol.
Am rămas impresionat de talentul vocal al lui Nicolas Cage, perfect credibil în rolul depăşitului Grug. Vocea răguşită a Emmei Stone este perfectă pentru energica şi voluntara Eep, în timp ce Ryan Reynolds nu pare a se chinui prea mult în rolul descurcăreţului Guy. Regizorul Chris Sanders poate fi auzit şi el în rolul micului Belt, simpaticul animal de companie al lui Guy.
Dar adevărata vedetă din The Croods este fără îndoială imaginaţia fantastică a creatorilor de decoruri: ai impresia că aceştia au folosit fiecare culoare posibilă pentru a aduce pe ecran unele dintre cele mai elaborate peisaje văzute vreodată la cinematograf. Crede-mă, merită să vezi filmul la cinematograf.
