Părerea criticului
Reacţia pe care o vei avea la The Crow: Iubire și răzbunare va depinde, cel mai probabil, de capitalul de simpatie investit în filmul original, mai memorabil în urma tragicei morţi a actorului principal, Brandon Lee, la doar 28 de ani. La exact 30 de ani de la lansarea acelui film iată că avem parte de un remake cu Bill Skarsgård în rolul tânărului reîntors din morţi pentru a-şi răzbuna iubita.
Din păcate remake-ul face câteva alegeri nejustificate: introduce, de exemplu, un al doilea aspect supranatural al poveştii, insistând să îl arunce în ceălalt colţ al ringului pe Danny Huston (de altfel un actor mereu convingător în roluri negative), care interpretează un fel de demon ce îşi plăteşte nemurirea prin manipularea sufletelor inocente şi trimiterea lor în iad în locul său. Pe lângă această sinistră absurditate, remake-ul păcătuieşte prin relativizarea personajelor pozitive, făcându-l pe Eric un delincvent juvenil emo (ni se sugerează că acesta a incendiat casa familiei cu mama drogată înăuntru), în timp ce iubita lui, Shelly (cântăreaţa britanică FKA twigs), este bântuită de o faptă reprobabilă din trecut.
Să comparăm: în filmul original, Eric şi Shelly sunt doi iubiţi care intră în vizorul mafiei imobiliare după ce protestează împotriva evacuărilor forţate puse în scenă de un gangster care vrea clădirea pentru el. Această relativizare din noul The Crow este tot mai pregnantă în proiectele de anvergură de la Hollywood, personajele negative devenind mai puţin negative, iar cele pozitive mai puţin pozitive, probabil într-o încercare stângace şi peltică de a crea complexitate. Nu complexitate obţii aşa, ci cea mai uşoară cale de a-ţi aliena publicul: exemple recente sunt Jedi-i "răi" din serialul The Acolyte (rapid anulat de Disney după un prim sezon ce a provocat reacţii furibunde) sau orcii "buni" din al doilea sezon din The Lord of the Rings: The Rings of Power (i-am dat skip pentru că viaţa e prea scurtă pentru aşa o plicticoşenie şi pompoşenie).
Era ceva extraordinar de captivant şi emoţionant în producţia originală, mult mai fidelă seriei de benzi desenate create de James O'Barr (care şi-a exorcizat artistic trauma provocată de moartea partenerei sale într-un accident provocat de un şofer beat), combinaţia de violenţă şi romantism (plus destinul lui Lee) transformând filmul lui Alex Proyas într-un clasic. Remake-ul este mult mai puţin eficient în imaginarea extraordinarei iubiri dintre Eric şi Shelly, poate şi pentru că cei doi insistă la nesfârşit să-şi spună vorbe de amor, în loc să incendieze ecranul cu o chimie incontestabilă. Trebuie spus aici că FKA Twigs aminteşte cu interpretarea ei de o apariţie dubioasă recentă, cea a fiicei lui M. Night Shyamalan, Saleka, din Trap (o cronică plină de uimiri şi nedumeriri la pagina filmului).
Cunoscut mai ales pentru rolurile sale de compoziţie (după Pennywise din cele două filme It îl vom revedea în ianuarie în rolul titular din Nosferatu), Bill Skarsgård ar fi putut să-şi transforme apariţia în The Crow într-o catapultă în carieră, doar că rezultatele sunt mediocre. Deşi actorul a dovedit că dispune de anvergură în interpretările sale, în The Crow pare când ezitant, când detaşat, chiar şi când îşi contorsionează fizicul perfect într-o maşină de ucis...
În ce priveşte violenţa, probabil ai văzut puţine filme recente în care aceasta să fie mai explicită şi stilizată, dar prin nimic entuziasmantă vizual. Este o lungă scenă în care Eric îşi atacă oponenţii în timpul unei reprezentaţii de operă (Robert le diable a lui Giacomo Meyerbeer, cu trimitere directă la natura supranaturală a antagonistului). Nu doar că oponenţii vin încolonaţi pentru ca Eric să-i execute unul câte unul, dar rafalele de mitralieră nu se aud în sală. La sfârşit, ca orice personaj pozitiv, Eric urcă pe scenă şi aruncă în public scăfârliile abia tăiate cu katana, într-o nouă alegere dubioasă din lungul şir de alegeri similare ale scenariului.
Din păcate remake-ul face câteva alegeri nejustificate: introduce, de exemplu, un al doilea aspect supranatural al poveştii, insistând să îl arunce în ceălalt colţ al ringului pe Danny Huston (de altfel un actor mereu convingător în roluri negative), care interpretează un fel de demon ce îşi plăteşte nemurirea prin manipularea sufletelor inocente şi trimiterea lor în iad în locul său. Pe lângă această sinistră absurditate, remake-ul păcătuieşte prin relativizarea personajelor pozitive, făcându-l pe Eric un delincvent juvenil emo (ni se sugerează că acesta a incendiat casa familiei cu mama drogată înăuntru), în timp ce iubita lui, Shelly (cântăreaţa britanică FKA twigs), este bântuită de o faptă reprobabilă din trecut.
Să comparăm: în filmul original, Eric şi Shelly sunt doi iubiţi care intră în vizorul mafiei imobiliare după ce protestează împotriva evacuărilor forţate puse în scenă de un gangster care vrea clădirea pentru el. Această relativizare din noul The Crow este tot mai pregnantă în proiectele de anvergură de la Hollywood, personajele negative devenind mai puţin negative, iar cele pozitive mai puţin pozitive, probabil într-o încercare stângace şi peltică de a crea complexitate. Nu complexitate obţii aşa, ci cea mai uşoară cale de a-ţi aliena publicul: exemple recente sunt Jedi-i "răi" din serialul The Acolyte (rapid anulat de Disney după un prim sezon ce a provocat reacţii furibunde) sau orcii "buni" din al doilea sezon din The Lord of the Rings: The Rings of Power (i-am dat skip pentru că viaţa e prea scurtă pentru aşa o plicticoşenie şi pompoşenie).
Era ceva extraordinar de captivant şi emoţionant în producţia originală, mult mai fidelă seriei de benzi desenate create de James O'Barr (care şi-a exorcizat artistic trauma provocată de moartea partenerei sale într-un accident provocat de un şofer beat), combinaţia de violenţă şi romantism (plus destinul lui Lee) transformând filmul lui Alex Proyas într-un clasic. Remake-ul este mult mai puţin eficient în imaginarea extraordinarei iubiri dintre Eric şi Shelly, poate şi pentru că cei doi insistă la nesfârşit să-şi spună vorbe de amor, în loc să incendieze ecranul cu o chimie incontestabilă. Trebuie spus aici că FKA Twigs aminteşte cu interpretarea ei de o apariţie dubioasă recentă, cea a fiicei lui M. Night Shyamalan, Saleka, din Trap (o cronică plină de uimiri şi nedumeriri la pagina filmului).
Cunoscut mai ales pentru rolurile sale de compoziţie (după Pennywise din cele două filme It îl vom revedea în ianuarie în rolul titular din Nosferatu), Bill Skarsgård ar fi putut să-şi transforme apariţia în The Crow într-o catapultă în carieră, doar că rezultatele sunt mediocre. Deşi actorul a dovedit că dispune de anvergură în interpretările sale, în The Crow pare când ezitant, când detaşat, chiar şi când îşi contorsionează fizicul perfect într-o maşină de ucis...
În ce priveşte violenţa, probabil ai văzut puţine filme recente în care aceasta să fie mai explicită şi stilizată, dar prin nimic entuziasmantă vizual. Este o lungă scenă în care Eric îşi atacă oponenţii în timpul unei reprezentaţii de operă (Robert le diable a lui Giacomo Meyerbeer, cu trimitere directă la natura supranaturală a antagonistului). Nu doar că oponenţii vin încolonaţi pentru ca Eric să-i execute unul câte unul, dar rafalele de mitralieră nu se aud în sală. La sfârşit, ca orice personaj pozitiv, Eric urcă pe scenă şi aruncă în public scăfârliile abia tăiate cu katana, într-o nouă alegere dubioasă din lungul şir de alegeri similare ale scenariului.
