Iata ca David Fincher paseste (n-o sa spunem stramb, pentru ca nu e chiar asa) pe alt teritoriu decat cel care il consacrase - al povestilor cu violenta extrema sau/si criminali in serie (Se7en, Fight Club, Zodiac) regizand o poveste… de dragoste, asemanatoare in cateva privinte - asupra carora vom reveni - cu Titanicul, dar deosebindu-se de acesta tocmai prin caracterul nesiropos.
Strania poveste a lui Benjamin Button, cu Brad Pitt si Cate Blanchett in rolurile principale, aduce un subiect extrem de nou in cinematografie, si prin asta extrem de atractiv si ofertant. Scenariul este adaptat dupa nuvela lui F. Scott Fitzgerald, din anii 1920, si spune poveste unui om care se naste cu toate caracteristicile unei persoane in varsta de 80 de ani: nu este mai mare decat un bebelus, dar are cataracta, pielea ca a "fostului barbat decedat" al uneia dintre batranicile din film, osatura macinata de osteoporoza, tensiunea arteriala marita etc. Acest bebelus batran este abandonat la usa unui azil si adoptat de catre una dintre ingrijitoare, Queenie (Taraji P. Henson a obtinut nominalizarea la Oscar pentru interpretarea acestui personaj).
Pe masura ce anii trec, bebelusul - caruia nimeni nu-i dadea sanse de supravietuire - devine din ce in ce mai viguros - intinerind. Toata lumea (din film) ia lucrurile ca atare, nici chiar el - Benjamin, ca asa se numeste eroul nostru - nu are vreun moment in care sa mediteze asupra situatiei lui, in care sa-si planga de mila ori sa blesteme soarta. Doar intr-o scena il vedem uitandu-se in oglinda si observand ca musculatura a prins vigoare. Nu-l vedem petrecand infrigurat noptile in biblioteca, in cautarea unui raspuns in tratatele de anatomie, in scrierile filosofice sau in cartile cu legende. Prin comparatie, personajul lui Forrest Gump (este vorba despre acelasi scenarist: Eric Roth) pare de o profunzime si complexitate ravasitoare...
Prin urmare, cea mai grava problema a filmului e ca lasa lucrurile la suprafata: nu exista o explicatie a premisei - de ce se naste omul batran si intinereste pe parcurs, nu avem un profil psihologic al personajului principal - tot ce vedem despre el este ca intinereste in loc sa imbatraneasca si ca se indragosteste, din frageda aaa... senectute de personajul lui Cate Blanchett, Daisy.
Pe de alta parte, filmul te emotioneaza pana la lacrimi - sau, ma rog, le emotioneaza intr-atat pe domnisoare... Plangi ca protagonistii nu-si pot trai dragostea pana la capat - si aici e prima similitudine cu Titanicul, (impedimentele sunt de ordin fizic: cei doi se intalnesc la mijlocul vietii - dar ea inainteaza in varsta pe cand el se intoarce la stadiul de bebelus), plangi cand se emite cate o judecata ce se vrea adanca, percutanta, ca de exemplu: "nimic nu e vesnic", mai versi cate o lacrima si cand iti dai seama ca nimic nu va mai fi la fel dupa (ceea ce intelegi ca va fi) ultima noapte de dragoste pe care o petrec impreuna... Oh.
Din fericire, cu toate ca versi de atatea ori cate o lacrima, filmul nu e siropos. Cum a fost Titanicul, de exemplu. Care are, asemenea Straniei povesti... o naratoare in varsta, ce rememoreaza povestea propriei vieti, pe patul de moarte. O vedem pe Blanchett machiata intr-atat de bine, incat chiar ii dam 80 de ani (sper ca Greg Cannom sa castige Oscarul pentru machiaj). O alta similitudine cu Titanicul ar fi numarul mare de nominalizari pentru premiile Oscar: 13 fata de 14 cate a avut Titanicul.
Revenind la calitatile si defectele filmului, mai e de spus ca vizual filmul este o incantare: multe cadre au o plastica deosebita, scena din parc - cu Blanchett in rochie rosie, dansand sub clarul lunii - fiind una care sigur va ramane in memoria cinefila colectiva. Fincher este desavarsit cat priveste tehnica. Insa nu a reusit sa aduca niciun clenci povestii, prin care sa te faca sa urmaresti cu sufletul la gura filmul. Vezi mai jos parerea primilor spectatori ai filmului, intr-un material realizat la cinema Hollywood Multiplex.
