Părerea criticului
Al doilea horror (după The Nun) adus în România pe ecranul IMAX, The Curse of La Llorona/Blestemul femeii care plânge face parte din aşa-zisul The Conjuring Universe, fără să aibă legături prea consistente cu francizele The Conjuring şi Annabelle. Înfăţişând aventurile extreme ale unei femei ai cărei copii ajung să fie bântuiţi de fantomatica, dar redutabila La Llorona, filmul i-ar putea atrage pe fanii genului horror, fără să reuşească să-i sperie deplin. Iată mai jos ce ne-a plăcut şi ce nu la povestea ce are loc în Los Angeles-ul anilor '70.
În centrul atenţiei este Anna Garcia (Linda Cardellini), o mamă singură care lucrează ca asistent social. Trimisă să investigheze cazul unei mame bănuite că-şi maltratează copiii, Anna îi va descoperi pe aceştia încuiaţi cu lacătul într-o cămară şi, în ciuda protestelor disperate ale mamei, îi eliberează. Nu trece mult şi aflăm că femeia şi copiii erau bântuiţi de La Llorona, înfricoşătoare entitate din folclorul mexican, care, după ce cu secole în urmă şi-a înecat fiii pentru a se răzbuna pe soţul infidel, vânează copiii altor femei. Nu trece mult şi Anna va deveni bântuită de La Llorona, femeia fiind gata de orice pentru a-şi salva copiii, pe Sam şi Chris.
La doar 93 de minute, filmul are un ritm competent şi câteva sperieturi chiar funcţionează, dar asta nu distrage atenţia de la faptul că, exceptând legenda din miezul poveştii, La Llorona foloseşte fix acelaşi arsenal scrâşnit de scârţâituri, pocnete şi bufnete pentru a-şi speria publicul. Este ceva extrem de artificial în modul gradat în care scenariul îşi dozează sperieturile şi-şi foloseşte personajele, activându-le sau dezactivându-le, astfel încât minorii, miză în acelaşi timp eficientă şi facilă, să fie nevoiţi să-şi înfrunte singuri atacatorul supranatural. Faptul că acesta arată mult prea asemănător cu demonul Valak din The Nun şi franciza The Conjuring subliniază şi el că La Llorona este doar o continuare din inerţie, prin nimic inovatoare, a seriei ce a strâns 1,5 miliarde încasări (din şase filme) la un buget total de aproximativ 100 de milioane de dolari.
Spectatorii mai sensibili se vor speria cu siguranţă cel puţin de câteva ori în timpul filmului, dar acesta nu o să-i facă să... clipească mai rar, doar-doar nu s-or trezi cu La Llorona în faţă. Horror-ul este ajutat de interpretarea sensibilă a Lindei Cardellini (am văzut-o recent în rolul soţiei în oscarizatul Green Book şi o vom revedea la sfârşitul lunii în The Avengers: Endgame, unde o interpretează pe soţia lui Clint Burton/Hawkeye) în rolul Annei, personaj gândit să fie victima perfectă. Mamă singură, asistent social, văduvă de poliţist şi în curând mamă disperată, Anna este un personaj făcut în eprubetă şi menit să determine publicul să se identifice la maximum cu ea.
Dar ce te faci când lângă Anna îl vedem pe vraciul-şaman Rafael (un foarte limitat Raymond Cruz)? Tot ce drege Anna reuşeşte să strice Rafael, cu glumiţele sale veştede şi replicile stupide, care în loc să sugereze competenţa întru eradicarea răului ajung repede să frizeze ridicolul. Cel puţin copiii Jaynee-Lynne Kinchen şi Roman Christou, în rolurile lui Sam şi Chris, fac o treabă foarte bună sugerând vulnerabilitate extremă în faţa răului.
Din păcate The Curse of La Llorona nu reuşeşte să fie altceva decât un horror banal, cu sperieturi banale şi cu aceeaşi evoluţie a poveştii văzută în o mie de alte horror-uri în care o familie obişnuită înfruntă o ameninţare supranaturală. Premisa exotică este complet irosită în film, La Llorona nereuşind să fie, în ciuda contextului promiţător, altceva decât un alt chip în gigantica menajerie de antagonişti horror gata să-şi rănească sau devoreze victimele minore. Poate că filmul funcţionează ca să te sperii între prieteni, dar sunt puţine şanse ca La Llorona să atragă mulţi fani pentru Universul The Conjuring şi genul horror. Să încheiem cu un plus al filmului: bine măcar că nu e 3D!
În centrul atenţiei este Anna Garcia (Linda Cardellini), o mamă singură care lucrează ca asistent social. Trimisă să investigheze cazul unei mame bănuite că-şi maltratează copiii, Anna îi va descoperi pe aceştia încuiaţi cu lacătul într-o cămară şi, în ciuda protestelor disperate ale mamei, îi eliberează. Nu trece mult şi aflăm că femeia şi copiii erau bântuiţi de La Llorona, înfricoşătoare entitate din folclorul mexican, care, după ce cu secole în urmă şi-a înecat fiii pentru a se răzbuna pe soţul infidel, vânează copiii altor femei. Nu trece mult şi Anna va deveni bântuită de La Llorona, femeia fiind gata de orice pentru a-şi salva copiii, pe Sam şi Chris.
La doar 93 de minute, filmul are un ritm competent şi câteva sperieturi chiar funcţionează, dar asta nu distrage atenţia de la faptul că, exceptând legenda din miezul poveştii, La Llorona foloseşte fix acelaşi arsenal scrâşnit de scârţâituri, pocnete şi bufnete pentru a-şi speria publicul. Este ceva extrem de artificial în modul gradat în care scenariul îşi dozează sperieturile şi-şi foloseşte personajele, activându-le sau dezactivându-le, astfel încât minorii, miză în acelaşi timp eficientă şi facilă, să fie nevoiţi să-şi înfrunte singuri atacatorul supranatural. Faptul că acesta arată mult prea asemănător cu demonul Valak din The Nun şi franciza The Conjuring subliniază şi el că La Llorona este doar o continuare din inerţie, prin nimic inovatoare, a seriei ce a strâns 1,5 miliarde încasări (din şase filme) la un buget total de aproximativ 100 de milioane de dolari.
Spectatorii mai sensibili se vor speria cu siguranţă cel puţin de câteva ori în timpul filmului, dar acesta nu o să-i facă să... clipească mai rar, doar-doar nu s-or trezi cu La Llorona în faţă. Horror-ul este ajutat de interpretarea sensibilă a Lindei Cardellini (am văzut-o recent în rolul soţiei în oscarizatul Green Book şi o vom revedea la sfârşitul lunii în The Avengers: Endgame, unde o interpretează pe soţia lui Clint Burton/Hawkeye) în rolul Annei, personaj gândit să fie victima perfectă. Mamă singură, asistent social, văduvă de poliţist şi în curând mamă disperată, Anna este un personaj făcut în eprubetă şi menit să determine publicul să se identifice la maximum cu ea.
Dar ce te faci când lângă Anna îl vedem pe vraciul-şaman Rafael (un foarte limitat Raymond Cruz)? Tot ce drege Anna reuşeşte să strice Rafael, cu glumiţele sale veştede şi replicile stupide, care în loc să sugereze competenţa întru eradicarea răului ajung repede să frizeze ridicolul. Cel puţin copiii Jaynee-Lynne Kinchen şi Roman Christou, în rolurile lui Sam şi Chris, fac o treabă foarte bună sugerând vulnerabilitate extremă în faţa răului.
Din păcate The Curse of La Llorona nu reuşeşte să fie altceva decât un horror banal, cu sperieturi banale şi cu aceeaşi evoluţie a poveştii văzută în o mie de alte horror-uri în care o familie obişnuită înfruntă o ameninţare supranaturală. Premisa exotică este complet irosită în film, La Llorona nereuşind să fie, în ciuda contextului promiţător, altceva decât un alt chip în gigantica menajerie de antagonişti horror gata să-şi rănească sau devoreze victimele minore. Poate că filmul funcţionează ca să te sperii între prieteni, dar sunt puţine şanse ca La Llorona să atragă mulţi fani pentru Universul The Conjuring şi genul horror. Să încheiem cu un plus al filmului: bine măcar că nu e 3D!
