Părerea criticului
De mult timp nu am mai fost mișcați la cinema de o dramă personală atât de răvășitor transpusă ca în filmul Daneza de către actorii Eddie Redmayne și Alicia Vikander. Drama personajelor principale este construită într-un crescendo subtil și devastator. Eddie Redmayne a intrat în pielea uneia dintre primele persoane din istorie care face o operație de schimbare a sexului, jucându-l impresionant pe pictorul Einar Wegener, care avea ulterior să devină Lili Elbe. Ambii actori merită nominalizarea la Oscar.
Pe lângă acest studiu de personaje și radiografia unei iubiri ce sacrifică totul, la The Danish Girl impresionează scenografia, decorurile și interioarele: un film care bucură ochiul, pictural. Nu e vorba doar despre nuduri și peisaje, ci inclusiv despre interioare: scena cu profilul lui Einar/Lili (Eddie Redmayne) cu privirea în pământ, profilat pe peretele bleu într-o lumină diafană, este în sine un tablou.
Remarcabilă și preocuparea de a surprinde o lumină „scandinavă” - scenele de zi au reușit cu brio să surprindă o luminozitate a Copenhagăi, fiind toate sub lumina uniformă a unui cer înnorat, după cum apar și scene de noapte (scenele cu Einar și Gerda, în semi-întunericul camerei).
Scenografia a recreat magistral recuzita anilor 20 ai secolului trecut, acei „roaring twenties”, cu jazz, femei în ținută „flapper” și cu liberalizarea fără precedent a normelor sociale, plus inovațiile în domeniul artei. Apar interioare Art Nouveau, acțiunea fiind plasată într-un moment în care trendul artistic european tocmai trecea de la Art Nouveau la curentele artistice moderne.
Nu ar fi singurul film care recreează epoca (ne gândim la relativ recentul Great Gatsby), însă plasarea lui Danish Girl în lumea pictorilor cere filmului să fie deschis ochilor iubitorilor de artă, cărora nu le scapă aceste mici detalii.
Ceea ce ni se pare permanent o provocare într-un film despre pictori este recreare lucărilor de artă, și nici aici nu am fost dezamăgiți: Wegener/Lili Elbe a rămas ca un autor de peisaje - lucru bine surprins în film, pe când picturile Gerdei Gottlieb - acelea cu care s-a remarcat - sunt portrete apropiate mai mult curentului cubist.
Imaginii i s-a suprapus un filtru albastru, ceea ce a potențat scenele de lumină slabă - interioare pe timp de zi și de seară, dar și unele culori, dintr-o paletă cromatică bine aleasă: alb palid, cenușiu, nuanțe de albastru și de bleu. O eventuală preferință a protagoniștilor pentru această culoare nu este desigur suficientă, însă directorul de imagine pare că a optat pentru o abordare subiectivă a imaginii.
Pe lângă acest studiu de personaje și radiografia unei iubiri ce sacrifică totul, la The Danish Girl impresionează scenografia, decorurile și interioarele: un film care bucură ochiul, pictural. Nu e vorba doar despre nuduri și peisaje, ci inclusiv despre interioare: scena cu profilul lui Einar/Lili (Eddie Redmayne) cu privirea în pământ, profilat pe peretele bleu într-o lumină diafană, este în sine un tablou.
Remarcabilă și preocuparea de a surprinde o lumină „scandinavă” - scenele de zi au reușit cu brio să surprindă o luminozitate a Copenhagăi, fiind toate sub lumina uniformă a unui cer înnorat, după cum apar și scene de noapte (scenele cu Einar și Gerda, în semi-întunericul camerei).
Scenografia a recreat magistral recuzita anilor 20 ai secolului trecut, acei „roaring twenties”, cu jazz, femei în ținută „flapper” și cu liberalizarea fără precedent a normelor sociale, plus inovațiile în domeniul artei. Apar interioare Art Nouveau, acțiunea fiind plasată într-un moment în care trendul artistic european tocmai trecea de la Art Nouveau la curentele artistice moderne.
Nu ar fi singurul film care recreează epoca (ne gândim la relativ recentul Great Gatsby), însă plasarea lui Danish Girl în lumea pictorilor cere filmului să fie deschis ochilor iubitorilor de artă, cărora nu le scapă aceste mici detalii.
Ceea ce ni se pare permanent o provocare într-un film despre pictori este recreare lucărilor de artă, și nici aici nu am fost dezamăgiți: Wegener/Lili Elbe a rămas ca un autor de peisaje - lucru bine surprins în film, pe când picturile Gerdei Gottlieb - acelea cu care s-a remarcat - sunt portrete apropiate mai mult curentului cubist.
Imaginii i s-a suprapus un filtru albastru, ceea ce a potențat scenele de lumină slabă - interioare pe timp de zi și de seară, dar și unele culori, dintr-o paletă cromatică bine aleasă: alb palid, cenușiu, nuanțe de albastru și de bleu. O eventuală preferință a protagoniștilor pentru această culoare nu este desigur suficientă, însă directorul de imagine pare că a optat pentru o abordare subiectivă a imaginii.
