Părerea criticului
Odată cu „The Deer Hunter” am revenit la vechiul caiet de notiţie deoarece complexitatea lui nu îmi mai permitea să îi fac vreo cronică din memorie aşa cum s-a întâmplat în cazul multor filme. Se anunţa o capodoperă cu o distribuţie de excepţie certă de această dată, unul din filmele de căpătâi ale vechii cinematografii, perioadă care a mai rezultat în „Taxi Driver” sau „The Raging Bull”, ambele conduse din rol principal de Robert De Niro, era o perioadă în care el garanta calitatea filmului şi nu doar calitatea actingului personal.
Orice casă solidă se înalţă dintr-o temelie solidă. Urmând acelaşi principiu, punctul culminant al acestui film este lansat printr-o introducere care, temporar vorbind, durează cât unele filme redutabile din zilele noastre, asta în condiţiile în care durata totală a filmului este de 182 de minute. Uneori, o introducere reuşită care să te familiarizeze îndeajuns cu personajele, locul şi evenimentele poate ajuta spectatorul să facă unele conexiuni pe parcursul filmului fără a mai fi necesară şi o implicare din partea regizorului dar asupra subiectului revenim în ele ce urmează.
Revenind puţin asupra punctului culminant, acesta este cred primul film fără un climax clasic care să îmi şi placă. De cele mai multe ori lipsa punctului culminant duce la apariţia monotoniei însă filmul de faţă e ca o simfonie pe care o simţi fără să o mai auzi neapărat. Fără să o mai auzi pentru că după cele 182 de minute nu am reuşit să găsesc nici o direcţie în care se îndrepta filmul. Ce doreşte să spună, încotro se îndreaptă, de ce joacă ruleta rusească cu fiecare tentativă de-a mea de a înţelege filmul şi pe urmă a început să gândesc…
Îl vedem pe Michael (Robert De Niro) în habitaclul natural, înconjurat de prieteni, văzându-şi de pasiuni şi anume vânătoarea de cerbi. Oamenii par a nu avea nici cea mai mică grijă de pe suprafaţa Pământului, nunta balcanică şi prima scânteie ce va declanşa drama personajelor… cele două picături de vin de pe rochia miresei şi brusc cadrul se schimbă în cel al războiului. Schimbul de cadre nu se face treptat ci brusc, atât de brusc încât primul cadru cu Michael este cel de după o scenă a războiului din Vietnam… ca urmare războiul va conta doar din punctul de vedere al urmărilor provocate şi nu ca fapt în sine. Imaginaţi-vă romanul „Ultima noapte de dragoste” în care pe o pagină citiţi declaraţii de dragoste din partea lui Ştefan Gheorghidiu iar în momentul în care întoarceţi pagina el are deja un glonţ încasat în numele Tatălui.
Mergând mai departe cu judecata, avem supravieţuitorul ce reuşeşte să iasă din mrejele războiului nevătămat atât fizic cât şi psihic, avem a două categorie de supravieţuitor cu amputări fizice şi avem parte de o a treia categorie de supravieţuitor cu amputări psihice. Iar acum e momentul să fac unele analogii cu discursul lui Al Pacino din “Parfum de femeie” – „Am văzut oameni cu picioarele amputate, dar nimic nu se compară cu un suflet amputat, pentru asta nu există proteze”. Discursul acela îl voi corela cu urmările războiului din Vietnam în care cel care a suferit amputări fizice ajunge să îl jelească dintr-un scaun cu rotile pe cel care a suferit amputări psihice. E ceva superb. Este un alt film care începe după ce se termină, în care evenimentele din film provoacă reacţii ce apar doar după o scurtă desluşire a simbolisticii fiecărui element în parte.
Unul din punctele de rezistenţă ale filmului este distribuţia de excepţie. Trebuie să vă imaginaţi un cuplu format din unul din primii trei actori din lume, Robert De Niro şi sigur cea mai buna actriţă la momentul actual, Meryl Streep. Sunt doi oameni care au fost născuţi pentru a juca în filme… sunt teribili. Cei doi sunt acompaniaţi cu succes de regretatul John Cazale, de actorul care reuşea în acest film cea mai bună reprezentaţie, Christopher Walken şi de John Savage. Sunt cinci actori teribili iar de această dată şi filmul este pe măsura calităţii lor. Scena ruletei ruseşti este atât de intensă întocmai datorită reprezentaţiilor actorilor.
Filmul e o progresie de la nuntă la înmormântare care poate fi uşor atinsă dacă la mijloc intervine haosul războiului. Arată modul în care războiul intră atât în vieţile celor implicaţi în mod direct cât şi în vieţile celor neimplicaţi la prima vedere, îl afectează atât pe cel puternic cât şi pe cel slab. Cel ce iniţial părea instabil psihic supravieţuieşte acceptând ajutorul celui puternic, iar cel ce părea stabil clachează îndepărtându-se în mod voit sau nu (o altă discuţie) de cel puternic. Puterea minţii este catharsisul în jurul căruia gravitează celelalte elemente. Filmul este unul artistic, cult, este o capodoperă în cel mai adânc sens, dar este şi teribil de greu de digerat. De aceea m-aş încumeta a-l recomanda doar acelora care au văzut îndeajuns de multe filme mediocre încât să fie capabili să recunoască o capodoperă. Este un film dur doar prin aluzia la agonia războiului din Vietnam. Există o scenă în care un soldat deschide o ascunzătoare în care se afla o familie, aruncă grenadă şi îşi continuă drumul… apoi mai sunt scenele cu ruleta rusească din nou teribil de veridice. Iar finalul ar trebui să fie o palmă pe faţa Americii prin intonarea ironică a acelei melodii „God Bless America”
Ştiţi cum e să te uiţi la un film, să aştepţi să se termine şi să te laşi pe spate, iar în următoarea oră să te uiţi la tavan cu gândul la film, începând să deduci tot mai multe aspecte ale filmului odată cu trecerea timpului? Este ora pentru care am început să mă uit la filme. Este ora pentru care sacrific alte 200 de ore uitându-mă la filme mediocre din dorinţa de a descoperi un film care să mă stimuleze aşa cum a făcut-o filmul de faţă. Este ora care defineşte măreţia cinematografiei. De ce urmăresc atâtea filme? Pentru că sper la ora divină în care să privesc din nou spre tavan.
Orice casă solidă se înalţă dintr-o temelie solidă. Urmând acelaşi principiu, punctul culminant al acestui film este lansat printr-o introducere care, temporar vorbind, durează cât unele filme redutabile din zilele noastre, asta în condiţiile în care durata totală a filmului este de 182 de minute. Uneori, o introducere reuşită care să te familiarizeze îndeajuns cu personajele, locul şi evenimentele poate ajuta spectatorul să facă unele conexiuni pe parcursul filmului fără a mai fi necesară şi o implicare din partea regizorului dar asupra subiectului revenim în ele ce urmează.
Revenind puţin asupra punctului culminant, acesta este cred primul film fără un climax clasic care să îmi şi placă. De cele mai multe ori lipsa punctului culminant duce la apariţia monotoniei însă filmul de faţă e ca o simfonie pe care o simţi fără să o mai auzi neapărat. Fără să o mai auzi pentru că după cele 182 de minute nu am reuşit să găsesc nici o direcţie în care se îndrepta filmul. Ce doreşte să spună, încotro se îndreaptă, de ce joacă ruleta rusească cu fiecare tentativă de-a mea de a înţelege filmul şi pe urmă a început să gândesc…
Îl vedem pe Michael (Robert De Niro) în habitaclul natural, înconjurat de prieteni, văzându-şi de pasiuni şi anume vânătoarea de cerbi. Oamenii par a nu avea nici cea mai mică grijă de pe suprafaţa Pământului, nunta balcanică şi prima scânteie ce va declanşa drama personajelor… cele două picături de vin de pe rochia miresei şi brusc cadrul se schimbă în cel al războiului. Schimbul de cadre nu se face treptat ci brusc, atât de brusc încât primul cadru cu Michael este cel de după o scenă a războiului din Vietnam… ca urmare războiul va conta doar din punctul de vedere al urmărilor provocate şi nu ca fapt în sine. Imaginaţi-vă romanul „Ultima noapte de dragoste” în care pe o pagină citiţi declaraţii de dragoste din partea lui Ştefan Gheorghidiu iar în momentul în care întoarceţi pagina el are deja un glonţ încasat în numele Tatălui.
Mergând mai departe cu judecata, avem supravieţuitorul ce reuşeşte să iasă din mrejele războiului nevătămat atât fizic cât şi psihic, avem a două categorie de supravieţuitor cu amputări fizice şi avem parte de o a treia categorie de supravieţuitor cu amputări psihice. Iar acum e momentul să fac unele analogii cu discursul lui Al Pacino din “Parfum de femeie” – „Am văzut oameni cu picioarele amputate, dar nimic nu se compară cu un suflet amputat, pentru asta nu există proteze”. Discursul acela îl voi corela cu urmările războiului din Vietnam în care cel care a suferit amputări fizice ajunge să îl jelească dintr-un scaun cu rotile pe cel care a suferit amputări psihice. E ceva superb. Este un alt film care începe după ce se termină, în care evenimentele din film provoacă reacţii ce apar doar după o scurtă desluşire a simbolisticii fiecărui element în parte.
Unul din punctele de rezistenţă ale filmului este distribuţia de excepţie. Trebuie să vă imaginaţi un cuplu format din unul din primii trei actori din lume, Robert De Niro şi sigur cea mai buna actriţă la momentul actual, Meryl Streep. Sunt doi oameni care au fost născuţi pentru a juca în filme… sunt teribili. Cei doi sunt acompaniaţi cu succes de regretatul John Cazale, de actorul care reuşea în acest film cea mai bună reprezentaţie, Christopher Walken şi de John Savage. Sunt cinci actori teribili iar de această dată şi filmul este pe măsura calităţii lor. Scena ruletei ruseşti este atât de intensă întocmai datorită reprezentaţiilor actorilor.
Filmul e o progresie de la nuntă la înmormântare care poate fi uşor atinsă dacă la mijloc intervine haosul războiului. Arată modul în care războiul intră atât în vieţile celor implicaţi în mod direct cât şi în vieţile celor neimplicaţi la prima vedere, îl afectează atât pe cel puternic cât şi pe cel slab. Cel ce iniţial părea instabil psihic supravieţuieşte acceptând ajutorul celui puternic, iar cel ce părea stabil clachează îndepărtându-se în mod voit sau nu (o altă discuţie) de cel puternic. Puterea minţii este catharsisul în jurul căruia gravitează celelalte elemente. Filmul este unul artistic, cult, este o capodoperă în cel mai adânc sens, dar este şi teribil de greu de digerat. De aceea m-aş încumeta a-l recomanda doar acelora care au văzut îndeajuns de multe filme mediocre încât să fie capabili să recunoască o capodoperă. Este un film dur doar prin aluzia la agonia războiului din Vietnam. Există o scenă în care un soldat deschide o ascunzătoare în care se afla o familie, aruncă grenadă şi îşi continuă drumul… apoi mai sunt scenele cu ruleta rusească din nou teribil de veridice. Iar finalul ar trebui să fie o palmă pe faţa Americii prin intonarea ironică a acelei melodii „God Bless America”
Ştiţi cum e să te uiţi la un film, să aştepţi să se termine şi să te laşi pe spate, iar în următoarea oră să te uiţi la tavan cu gândul la film, începând să deduci tot mai multe aspecte ale filmului odată cu trecerea timpului? Este ora pentru care am început să mă uit la filme. Este ora pentru care sacrific alte 200 de ore uitându-mă la filme mediocre din dorinţa de a descoperi un film care să mă stimuleze aşa cum a făcut-o filmul de faţă. Este ora care defineşte măreţia cinematografiei. De ce urmăresc atâtea filme? Pentru că sper la ora divină în care să privesc din nou spre tavan.
