Părerea criticului
Într-una din cele mai ridicole scene din Diavolul se îmbracă de la Prada, Miranda Priestly (Meryl Streep) îi explică glacial noii asistente Andy (Anne Hathaway) ceea ce am putea numi circuitul modei în natură. Pe scurt, când măria sa, zeiţa modei, alege un look, acesta este copiat şi simplificat la nesfârşit până ajunge chiar şi în dulapurile celor deloc interesaţi de tainele unei vestimentaţii reuşite. Unii au fost fascinaţi de această scenă, mai ales datorită "livrării" perfecte a lui Streep, dar pe alţii i-a făcut să se gândească la entitlement, îngâmfare, deconectare de la realitate şi la "haina face pe om", când de fapt "omul cinsteşte haina".
Desigur, în filmul deja lansat în cinematografe, "haina îl face pe om". Sau, mai bine zis, "poşeta de 3.000 de euro îl face pe om", pardon, "o face pe... persoană". Fără îndoială o experienţă agreabilă (care te şi întristează pentru că atât asupra actorilor, cât şi asupra noastră s-au abătut totuşi două decenii), sequelul nu convinge întru totul, ba chiar te face să te întrebi dacă chiar a fost necesar. Necesar pentru noi, spectatorii, că pentru producătorii care nu ezită să îngrămădească pe ecran nenumărate product placement-uri şi să găsească o mulţime de metode inventive pentru a monetiza (în plus faţă de preţul biletului la cinema) această nouă poveste cu Miranda şi Andy, cu siguranţă Diavolul 2 era mai mult decât necesar.
ADVERTISING
Din păcate, de prea multe ori în timpul proiecţiei ai impresia că ai văzut deja filmul, pentru că în punctele esenţiale este fix povestea din hitul din 2006, care ar putea fi rezumat drept "asistenta câştigă respectul şefei". Cu ocolişuri mai mult sau mai puţin inventive, fix despre asta e vorba şi în noul film, în care Andy, acum o jurnalistă premiată, revine la Runway (cuvântul denumeşte scena înălţată pe care au loc defilările de modă) pentru a conduce redacţia de articole. Evident, relaţia cu Miranda este şi de această dată plină de turbulenţe...
Diavolul 2 se salvează cu o discuţie despre degradarea jurnalismului într-o lume în care informaţia relevantă se pierde într-un ocean de zgomot informaţional şi o perioadă când fiecare creator de conţinut se alătură corului ce amplifică acest zgomot asurzitor şi aiuritor. Ca şi în primul film, valorile celor două eroine sunt diferite, pentru că Miranda se concentrează pe "haină", iar Andy pe "om", cu celelalte personaje precum Nigel (Stanley Tucci), Emily (Emily Blunt) şi noua asistentă a Mirandei, Amira (Simone Ashley din Bridgerton), oscilând între aceste două poziţii ca trestia în bătaia vântului.
Pentru nostalgici, sequelul va funcţiona cu siguranţă, pentru că este plin de aşa-numite "ouă de Paşti" şi referinţe la primul film. De exemplu, într-una din primele secvenţe vedem în fundal două curele de culoarea "cerulean blue" (un turcoaz mai cu fiţe), fix motivul de dispută din scena menţionată la începutul acestei cronici. Publicul va aştepta cu nerăbdare să vadă ce personaj din filmul original se "întoarce", dar şi ce personalitate din lumea modei (sau a muzicii) va apărea în propriul rol. Aici filmul chiar nu dezamăgeşte, aşa cum o face cu cea mai anostă poveste de dragoste dintre Andy şi un dezvoltator imobiliar (Patrick Brammall, creator al unui excelent serial australian insuficient cunoscut, Colin from Accounts) sau cu mult prea previzibila sa intrigă financiară.
Trebuie spus şi că Diavolul 2 este o premieră cum rar mai vezi în programul cinematografelor. Spre deosebire de filmele hiperviolente sau hipersexualizate care par să nu se mai termine, acesta este frumos, cuminte şi "nu se înjură", ceea ce ar trebui să atragă în săli publicul doritor să fie binedispus timp de două ore cu o poveste liniştitoare. Când mai toate horror-urile şi action-urile de duzină te fac să ieşi din sala de cinema mai obosit decât ai intrat, Diavolul îţi susură în ureche că încă mai există frumos în lume (deşi unele outfit-uri ale eroinelor numai frumoase nu sunt) şi că unele valori precum dedicarea, efortul susţinut şi colaborarea trebuie încurajate. Că personajele poartă haine cu preţuri cât salariul tău pe un an şi că aceste haine au fost probabil croite de minori din ţări sărace e o cu totul altă poveste...
Desigur, în filmul deja lansat în cinematografe, "haina îl face pe om". Sau, mai bine zis, "poşeta de 3.000 de euro îl face pe om", pardon, "o face pe... persoană". Fără îndoială o experienţă agreabilă (care te şi întristează pentru că atât asupra actorilor, cât şi asupra noastră s-au abătut totuşi două decenii), sequelul nu convinge întru totul, ba chiar te face să te întrebi dacă chiar a fost necesar. Necesar pentru noi, spectatorii, că pentru producătorii care nu ezită să îngrămădească pe ecran nenumărate product placement-uri şi să găsească o mulţime de metode inventive pentru a monetiza (în plus faţă de preţul biletului la cinema) această nouă poveste cu Miranda şi Andy, cu siguranţă Diavolul 2 era mai mult decât necesar.
ADVERTISING
Din păcate, de prea multe ori în timpul proiecţiei ai impresia că ai văzut deja filmul, pentru că în punctele esenţiale este fix povestea din hitul din 2006, care ar putea fi rezumat drept "asistenta câştigă respectul şefei". Cu ocolişuri mai mult sau mai puţin inventive, fix despre asta e vorba şi în noul film, în care Andy, acum o jurnalistă premiată, revine la Runway (cuvântul denumeşte scena înălţată pe care au loc defilările de modă) pentru a conduce redacţia de articole. Evident, relaţia cu Miranda este şi de această dată plină de turbulenţe...
Diavolul 2 se salvează cu o discuţie despre degradarea jurnalismului într-o lume în care informaţia relevantă se pierde într-un ocean de zgomot informaţional şi o perioadă când fiecare creator de conţinut se alătură corului ce amplifică acest zgomot asurzitor şi aiuritor. Ca şi în primul film, valorile celor două eroine sunt diferite, pentru că Miranda se concentrează pe "haină", iar Andy pe "om", cu celelalte personaje precum Nigel (Stanley Tucci), Emily (Emily Blunt) şi noua asistentă a Mirandei, Amira (Simone Ashley din Bridgerton), oscilând între aceste două poziţii ca trestia în bătaia vântului.
Pentru nostalgici, sequelul va funcţiona cu siguranţă, pentru că este plin de aşa-numite "ouă de Paşti" şi referinţe la primul film. De exemplu, într-una din primele secvenţe vedem în fundal două curele de culoarea "cerulean blue" (un turcoaz mai cu fiţe), fix motivul de dispută din scena menţionată la începutul acestei cronici. Publicul va aştepta cu nerăbdare să vadă ce personaj din filmul original se "întoarce", dar şi ce personalitate din lumea modei (sau a muzicii) va apărea în propriul rol. Aici filmul chiar nu dezamăgeşte, aşa cum o face cu cea mai anostă poveste de dragoste dintre Andy şi un dezvoltator imobiliar (Patrick Brammall, creator al unui excelent serial australian insuficient cunoscut, Colin from Accounts) sau cu mult prea previzibila sa intrigă financiară.
Trebuie spus şi că Diavolul 2 este o premieră cum rar mai vezi în programul cinematografelor. Spre deosebire de filmele hiperviolente sau hipersexualizate care par să nu se mai termine, acesta este frumos, cuminte şi "nu se înjură", ceea ce ar trebui să atragă în săli publicul doritor să fie binedispus timp de două ore cu o poveste liniştitoare. Când mai toate horror-urile şi action-urile de duzină te fac să ieşi din sala de cinema mai obosit decât ai intrat, Diavolul îţi susură în ureche că încă mai există frumos în lume (deşi unele outfit-uri ale eroinelor numai frumoase nu sunt) şi că unele valori precum dedicarea, efortul susţinut şi colaborarea trebuie încurajate. Că personajele poartă haine cu preţuri cât salariul tău pe un an şi că aceste haine au fost probabil croite de minori din ţări sărace e o cu totul altă poveste...
