Inspirat din emoționantul Jurnal al Annei Frank, filmul lui George Stevens încearcă să aducă în atenția publicului o parte din teroarea și suferința celor opt evrei care au trăit ascunși timp de peste doi ani în anexa unei clădiri din Amsterdam, sperând că vor apuca ziua victoriei și a restaurării libertății. Ani în care s-au temut să facă zgomote pentru a atrage atenția, au trăit înghesuiți, flămânzi și înfrigurați și au urmărit cu speranță și nerăbdare evoluția evenimentelor istorice, care, în cazul lor, s-a dovedit a fi mult prea lentă. Sfârșitul îl cunoașteți...
Filmul redă o mică parte din suferința și teroarea ocupanților Anexei Secrete, oferind un mesaj de speranță în bunătatea omenirii. Avem ocazia să fim martori la conflictele cauzate de traiul ascuns și înghesuit într-un spațiu închis, la grija permanentă a personajelor de a nu face zgomote care să-i alerteze pe vecini și mai ales la spaima de a nu fi descoperiți. Cele aproape treizeci de minute ale petrecerii de Hanuka, întrerupte de sosirea unui hoț și a apoi a doi polițiști germani, reprezintă partea cea mai dramatică a filmului și creează o imagine convingătoare a terorii în care erau nevoiți să trăiască zilnic cei opt. Având la bază un scenariu scris după o piesă de teatru, filmul suferă pe alocuri de un oarecare teatralism, în timp ce în alte părți devine prea sentimental. Chiar și în aceste condiții, vizionarea sa rămâne o necesitate pentru a înțelege acele vremuri istorice.
Oamenii care citesc jurnalul sau văd filmul fac deseori greșeala de a crede că persecuția rasială, etnică, politică sau socială s-a încheiat odată cu căderea regimului nazist; nimeni nu poate fi la adăpost în perioada existenței unor regimuri totalitare, iar lecția cea mai importantă pe care o putem învăța din această poveste este să nu dăm nimănui putere pentru a-i putea oprima pe cetățeni. ”Nu suntem singurii oameni care au avut de suferit. Mereu au fost oameni care au avut de suferit. O dată o rasă, altă dată alta, iar acum...”, afirma Anne Frank, iar faptul că nu suntem evrei nu înseamnă că vom fi scutiți de o posibilă persecuție într-o situație similară.
Nu faceți greșeala să nu citiți „Jurnalul Annei Frank”, chiar dacă ați văzut anterior filmul, pentru că suferința așternută pe hârtie de copilul ce abia începea să-și formeze personalitatea o puteți înțelege la adevărata dimensiune pe măsură ce-i citiți gândurile, frustrările și speranțele ce nu s-au mai împlinit niciodată. Meritul principal al Jurnalului îl constituie faptul că a personalizat suferința colectivă a oamenilor persecutați de regimul nazist, oferind chipuri victimelor care au sfârșit în închisori sau în lagărele de exterminare. Nu mai este vorba doar de o suferință vagă, îndepărtată, care nu ne afectează, ci de oameni vii care au trăit, au iubit, au sperat și s-au temut, apropiați de-ai noștri care au fost la un moment dat și s-au stins, lăsând în urmă doar o amintire tot mai palidă pe măsură ce timpul trece.
lili22
pe 19 Octombrie 2014 20:14
a unui regizor intrat pe merit in anonimat, mie nu mi-a placut filmul.
pst35
pe 27 Decembrie 2013 13:34
Un film despre evrei privit dintr-o alta perspectiva decat am vazut pana acum, pentru drama psihologica in care s-au aflat cei in cauza si pentru ce mi-a transmis ii dau nota maxima.
Iulidesprefilme
pe 13 August 2013 21:48
Pentru unul dintre rolurile secundare interpretate, Shelley Winters câştigă premiul Oscar, care atestă calitatea jocului acestei actriţe...
cosmin_kedii
pe 10 August 2013 10:42
Acest film este o adaptare excelent de The Diary of Anne Frank, un bestseller uriaș și cu siguranță una dintre cărțile cele mai pătrunzătoare scrise despre Holocaust.
andreiu7z
pe 02 Martie 2010 16:26
Un clasic de exceptie. Este un film recomandat celor "pasionati" de perioada nazista.
farfui33
pe 03 Septembrie 2009 07:58
NU TREBUIE SA UITAM TRECUTU CA SA NU MAI REPETAM GRESELILE IN VIITOR.anne frank a fosto eroina a acelor vrenuri .un copil nevinovatcare ce sia gasit sfirsitu intrun lagar de exterminare nazist
Filmul redă o mică parte din suferința și teroarea ocupanților Anexei Secrete, oferind un mesaj de speranță în bunătatea omenirii. Avem ocazia să fim martori la conflictele cauzate de traiul ascuns și înghesuit într-un spațiu închis, la grija permanentă a personajelor de a nu face zgomote care să-i alerteze pe vecini și mai ales la spaima de a nu fi descoperiți. Cele aproape treizeci de minute ale petrecerii de Hanuka, întrerupte de sosirea unui hoț și a apoi a doi polițiști germani, reprezintă partea cea mai dramatică a filmului și creează o imagine convingătoare a terorii în care erau nevoiți să trăiască zilnic cei opt. Având la bază un scenariu scris după o piesă de teatru, filmul suferă pe alocuri de un oarecare teatralism, în timp ce în alte părți devine prea sentimental. Chiar și în aceste condiții, vizionarea sa rămâne o necesitate pentru a înțelege acele vremuri istorice.
Oamenii care citesc jurnalul sau văd filmul fac deseori greșeala de a crede că persecuția rasială, etnică, politică sau socială s-a încheiat odată cu căderea regimului nazist; nimeni nu poate fi la adăpost în perioada existenței unor regimuri totalitare, iar lecția cea mai importantă pe care o putem învăța din această poveste este să nu dăm nimănui putere pentru a-i putea oprima pe cetățeni. ”Nu suntem singurii oameni care au avut de suferit. Mereu au fost oameni care au avut de suferit. O dată o rasă, altă dată alta, iar acum...”, afirma Anne Frank, iar faptul că nu suntem evrei nu înseamnă că vom fi scutiți de o posibilă persecuție într-o situație similară.
Nu faceți greșeala să nu citiți „Jurnalul Annei Frank”, chiar dacă ați văzut anterior filmul, pentru că suferința așternută pe hârtie de copilul ce abia începea să-și formeze personalitatea o puteți înțelege la adevărata dimensiune pe măsură ce-i citiți gândurile, frustrările și speranțele ce nu s-au mai împlinit niciodată. Meritul principal al Jurnalului îl constituie faptul că a personalizat suferința colectivă a oamenilor persecutați de regimul nazist, oferind chipuri victimelor care au sfârșit în închisori sau în lagărele de exterminare. Nu mai este vorba doar de o suferință vagă, îndepărtată, care nu ne afectează, ci de oameni vii care au trăit, au iubit, au sperat și s-au temut, apropiați de-ai noștri care au fost la un moment dat și s-au stins, lăsând în urmă doar o amintire tot mai palidă pe măsură ce timpul trece.