Părerea criticului
Nu te speria, Dictatorul este departe de comediile acelea, tot mai dese din păcate, în care mai toate glumele bune sunt deja bifate în trailer. O să ai de ce râde la această nouă aventură a lui Sacha Baron Cohen în lumea politically incorrect-ului, dar poate că ar fi bine să ne-asculţi şi să nu te aştepţi la foarte mult de la premiera de vineri, pentru că momentele excelente sunt dublate de momente mult mai puţin bune, iar Dictatorul ajunge să semene cu o cursă cu obstacole în care campionul aleargă cu iuţeala fulgerului, dar dă cu nasul în pământ la fiecare obstacol. Cert este că la sfârşit ţi-ai fi dorit să râzi mai mult şi mai des.
Una dintre cele mai aşteptate comedii ale anului, Dictatorul este şi o schimbare de direcţie pentru Sacha Baron Cohen, acesta împrumutând întrucâtva reţeta comediilor romantice. De fapt nu greşeşti deloc dacă etichetezi Dictatorul drept o comedie romantice presărată cu momente "extreme" atât de caracteristice filmelor lui Cohen. Povestea cu siguranţă o ştii: după ce i se rade barba, generalul amiral Aladeen, dictatorul unei mici ţări africane venit la ONU să convingă comunitatea internaţională că nu dispune de arme nucleare, nu mai poate fi recunoscut de anturajul său şi trebuie să se descurce cum poate într-un New York nefamiliar şi ostil.
Uită de drepturile omului şi de respectul faţă de ceilalţi, pentru că Aladeen, cu sinceritatea lui debordantă şi reperele grav afectate de deceniile de dictatură, va face ravagii într-un New York atât de primitor cu toate naţiile şi religiile. Totul se schimbă pentru Aladeen când o întâlneşte Zoey, proprietara unui magazin de produse organice printre angajaţii căreia se numără refugiaţi politici, persoane cu dizabilităţi şi aşa mai departe. Te-ai putea aştepta ca Aladeen să se integreze, dar fii sigur că nu se va întâmpla acest lucru.
Mai mult decât o comedie cu multe glume aiuritor de obscene (proteza sărmanului locuitor al satului Glod din Borat e un punct de referinţă corect), Dictatorul ajunge să fie şi o satiră cu glume foarte bine ţintite către "falsa" democraţie a Statelor Unite şi-a lumii democratice în general, în care poate că clasa politică încă are nevoie de voturile oamenilor obişnuiţi, dar odată ajunsă la putere nu prea mai face mare lucru în favoarea acestora. Dictatorul se ia şi de conflictele exagerate dintre diferitele religii, iar acest aspect transformă unele momente ale filmului în comentarii cât se poate de relevante despre lumea în care trăim. Dar toate din nefericire momentele proaste (şi asta ţi-o spune un fan indiscutabil al lui Borat) sunt mult prea dese ca până la urmă Dictatorul să nu fie decât un film aşa şi-aşa, la care mai şi râzi, dar mai şi pufneşti excedat de lenea cu care Sacha Baron Cohen şi co-scenariştii săi au strecurat în poveste glume atât de neinspirate şi fade.
Printre momentele noastre favorite, înţepăturile la adresa Hollywood-ului, printre "victime" (sunt de fapt protagoniştii unor delicioase autoironii, în stilul serialului britanic Extras) numărându-se Edward Norton şi Megan Fox, care şi apar în propriile roluri. Şi România se numără printre ţintele Dictatorului.
Una dintre cele mai aşteptate comedii ale anului, Dictatorul este şi o schimbare de direcţie pentru Sacha Baron Cohen, acesta împrumutând întrucâtva reţeta comediilor romantice. De fapt nu greşeşti deloc dacă etichetezi Dictatorul drept o comedie romantice presărată cu momente "extreme" atât de caracteristice filmelor lui Cohen. Povestea cu siguranţă o ştii: după ce i se rade barba, generalul amiral Aladeen, dictatorul unei mici ţări africane venit la ONU să convingă comunitatea internaţională că nu dispune de arme nucleare, nu mai poate fi recunoscut de anturajul său şi trebuie să se descurce cum poate într-un New York nefamiliar şi ostil.
Uită de drepturile omului şi de respectul faţă de ceilalţi, pentru că Aladeen, cu sinceritatea lui debordantă şi reperele grav afectate de deceniile de dictatură, va face ravagii într-un New York atât de primitor cu toate naţiile şi religiile. Totul se schimbă pentru Aladeen când o întâlneşte Zoey, proprietara unui magazin de produse organice printre angajaţii căreia se numără refugiaţi politici, persoane cu dizabilităţi şi aşa mai departe. Te-ai putea aştepta ca Aladeen să se integreze, dar fii sigur că nu se va întâmpla acest lucru.
Mai mult decât o comedie cu multe glume aiuritor de obscene (proteza sărmanului locuitor al satului Glod din Borat e un punct de referinţă corect), Dictatorul ajunge să fie şi o satiră cu glume foarte bine ţintite către "falsa" democraţie a Statelor Unite şi-a lumii democratice în general, în care poate că clasa politică încă are nevoie de voturile oamenilor obişnuiţi, dar odată ajunsă la putere nu prea mai face mare lucru în favoarea acestora. Dictatorul se ia şi de conflictele exagerate dintre diferitele religii, iar acest aspect transformă unele momente ale filmului în comentarii cât se poate de relevante despre lumea în care trăim. Dar toate din nefericire momentele proaste (şi asta ţi-o spune un fan indiscutabil al lui Borat) sunt mult prea dese ca până la urmă Dictatorul să nu fie decât un film aşa şi-aşa, la care mai şi râzi, dar mai şi pufneşti excedat de lenea cu care Sacha Baron Cohen şi co-scenariştii săi au strecurat în poveste glume atât de neinspirate şi fade.
Printre momentele noastre favorite, înţepăturile la adresa Hollywood-ului, printre "victime" (sunt de fapt protagoniştii unor delicioase autoironii, în stilul serialului britanic Extras) numărându-se Edward Norton şi Megan Fox, care şi apar în propriile roluri. Şi România se numără printre ţintele Dictatorului.
