Părerea criticului
Joshua Oppenheimer și-a făcut debutul în filmul de ficțiune cu Sfârșitul, un musical postapocaliptic despre o familie putred de bogată a cărei stabilitate este dată peste cap de o supraviețuitoare din exterior.
Nominalizat la Oscar pentru documentarele sale The Act of Killing (2014) și The Look of Silence (2016), Joshua Oppenheimer a decis să abordeze din nou tema uciderii în masă, de data aceasta prin intermediul unei drame științifico-fantastice care s-a aflat în competiția festivalurilor de la San Sebastián, Chicago și Sydney. La două decenii după o catastrofă climatică, membrii unei familii înstărite sunt surprinși să descopere în perimetrul buncărului lor luxos o vizitatoare neașteptată. Cu felul ei antitetic de a fi, Fata îi determină pe toți să își pună întrebări, să chestioneze adevărul și să se confrunte cu consecințele emoționale ale propriilor acțiuni.
Sfârșitul se bucură de o distribuție restrânsă formată din actori talentați și prolifici, dar fără statut de vedetă. Printre ei se numără Tilda Swinton (Cronicile din Narnia, Avangers: End Game) în rolul Mamei, Michael Shannon (The Flash, The Shape of Water) în rolul Tatălui, George MacKay (1917, Peter Pan) în rolul Fiului, Moses Ingram (Obi-Wan Kenobi, Gambitul damei) în rolul Fetei, Bronagh Gallagher (Pulp Fiction, Star Wars: Episode 1 – The Phantom Menace) în rolul Prietenei, Tim McInnerny (Game of Thrones, Gladiator II) în rolul Majordomului și Lennie James (The Walking Dead, Mufasa: The Lion King) în rolul Doctorului.
Scenariul scris de regizor în colaborare cu Rasmus Heisterberg (The Girl with the Dragon Tattoo) și Shusaku Harada (asistent de producție la The Act of Killing) debutează cu Mama trezită brusc dintr-un coșmar și dezvăluie treptat trecutul tuturor personajelor, menținând spectatorii într-o stare continuă de tensiune și neliniște. Aflăm pe parcurs că Tatăl a fost implicat în industria energiei și din acest motiv și-a permis enormul adăpost din salină. Reversul medialiei devine însă realizarea că a contribuit la colapsul planetei, oricât de mult ar încerca să își justifice acțiunile. Mama pe de altă parte, obsedată de aparențe și de închipuita ei carieră glorioasă de balerină, își petrece timpul printre tablourile din colecția personală, atentă la fiecare mic detaliu ce ar putea crea o fisură în imaginea perfectă.
Fiul lucrează la istoria Pământului construită în miniatură, deținând controlul complet asupra narațiunii așa cum au făcut-o privilegiații din diferite categorii sociale de-a lungul secolelor. Însă atunci când Fata apare, sinceră și ancorată în realitate, el devine primul care începe să aibă dubii în ce privește iluzia creată de familia lui. După ce a trăit toată viața izolat de lumea din exterior, o perspectivă complet diferită amenință să îi conteste întregul set de valori dezvoltat. Astfel încep să apară primele crăpături în perete, la propriu și la figurat. Iar fațada de bunăvoință artificială se surpă încetul cu încetul, lăsând loc pentru sentimentele reale ale personajelor, cele pe care au dorit să le îngroape cu orice preț într-un buncăr chiar mai adânc decât al lor.
Un festin vizual și auditiv, Sfârșitul utilizează tonuri de albastru și roșu pentru a sublinia contrastul dintre răceală emoțională și căldura tot mai prevalentă odată cu deschiderea sufletului și a minții. Versurile melodiilor din musical servesc ca mecanisme de păstrare a fațadei de basm modern, însă se schimbă și ele odată cu status quo-ul. Amintind de filme recente de gen ca Mickey 17, distopia atinge teme universale precum vinovăția, raportul dintre beneficiu pe termen scurt și dezavantaj pe termen lung, auto-conservare și subiectivitatea memoriei. Oppenheimer ne arată și de această dată că nimic nu este alb-negru, orice situație este nuanțată, iar mintea are propriile tactici de a face față tumultului psihologic.
Nominalizat la Oscar pentru documentarele sale The Act of Killing (2014) și The Look of Silence (2016), Joshua Oppenheimer a decis să abordeze din nou tema uciderii în masă, de data aceasta prin intermediul unei drame științifico-fantastice care s-a aflat în competiția festivalurilor de la San Sebastián, Chicago și Sydney. La două decenii după o catastrofă climatică, membrii unei familii înstărite sunt surprinși să descopere în perimetrul buncărului lor luxos o vizitatoare neașteptată. Cu felul ei antitetic de a fi, Fata îi determină pe toți să își pună întrebări, să chestioneze adevărul și să se confrunte cu consecințele emoționale ale propriilor acțiuni.
Sfârșitul se bucură de o distribuție restrânsă formată din actori talentați și prolifici, dar fără statut de vedetă. Printre ei se numără Tilda Swinton (Cronicile din Narnia, Avangers: End Game) în rolul Mamei, Michael Shannon (The Flash, The Shape of Water) în rolul Tatălui, George MacKay (1917, Peter Pan) în rolul Fiului, Moses Ingram (Obi-Wan Kenobi, Gambitul damei) în rolul Fetei, Bronagh Gallagher (Pulp Fiction, Star Wars: Episode 1 – The Phantom Menace) în rolul Prietenei, Tim McInnerny (Game of Thrones, Gladiator II) în rolul Majordomului și Lennie James (The Walking Dead, Mufasa: The Lion King) în rolul Doctorului.
Scenariul scris de regizor în colaborare cu Rasmus Heisterberg (The Girl with the Dragon Tattoo) și Shusaku Harada (asistent de producție la The Act of Killing) debutează cu Mama trezită brusc dintr-un coșmar și dezvăluie treptat trecutul tuturor personajelor, menținând spectatorii într-o stare continuă de tensiune și neliniște. Aflăm pe parcurs că Tatăl a fost implicat în industria energiei și din acest motiv și-a permis enormul adăpost din salină. Reversul medialiei devine însă realizarea că a contribuit la colapsul planetei, oricât de mult ar încerca să își justifice acțiunile. Mama pe de altă parte, obsedată de aparențe și de închipuita ei carieră glorioasă de balerină, își petrece timpul printre tablourile din colecția personală, atentă la fiecare mic detaliu ce ar putea crea o fisură în imaginea perfectă.
Fiul lucrează la istoria Pământului construită în miniatură, deținând controlul complet asupra narațiunii așa cum au făcut-o privilegiații din diferite categorii sociale de-a lungul secolelor. Însă atunci când Fata apare, sinceră și ancorată în realitate, el devine primul care începe să aibă dubii în ce privește iluzia creată de familia lui. După ce a trăit toată viața izolat de lumea din exterior, o perspectivă complet diferită amenință să îi conteste întregul set de valori dezvoltat. Astfel încep să apară primele crăpături în perete, la propriu și la figurat. Iar fațada de bunăvoință artificială se surpă încetul cu încetul, lăsând loc pentru sentimentele reale ale personajelor, cele pe care au dorit să le îngroape cu orice preț într-un buncăr chiar mai adânc decât al lor.
Un festin vizual și auditiv, Sfârșitul utilizează tonuri de albastru și roșu pentru a sublinia contrastul dintre răceală emoțională și căldura tot mai prevalentă odată cu deschiderea sufletului și a minții. Versurile melodiilor din musical servesc ca mecanisme de păstrare a fațadei de basm modern, însă se schimbă și ele odată cu status quo-ul. Amintind de filme recente de gen ca Mickey 17, distopia atinge teme universale precum vinovăția, raportul dintre beneficiu pe termen scurt și dezavantaj pe termen lung, auto-conservare și subiectivitatea memoriei. Oppenheimer ne arată și de această dată că nimic nu este alb-negru, orice situație este nuanțată, iar mintea are propriile tactici de a face față tumultului psihologic.
