Părerea criticului
The Finest Hours/Furtună Extremă este unul dintre acele filme cu personaje care nu reuşesc să te impresioneze, dar care compensează din plin datorită efectelor speciale sau a tensiunii. După ce în octombrie The Walk ne lua ochii cu spectaculoasa traversare a vidului dintre cele două turnuri World Trade Center a lui Philippe Petit, iată că în ianuarie Craig Gillespie reuşeşte acelaşi lucru cu o extraordinară misiune de salvare, o poveste despre solidaritate şi abnegaţie care chiar merită o vizită la cinema. Filmul este proiectat şi pe ecranul IMAX din capitală şi îţi recomandăm să îl vezi în condiţii cât mai bune.
Furtună extremă porneşte de la evenimente petrecute în realitate. În 1952, două petroliere sunt avariate de o furtună extrem de puternică aproape de Cape Cod, Massachussets. Când un val înalt de 30 de metri rupe în două ambarcaţiunea SS Pendleton, soarta celor câteva zeci de membri ai echipajului pare pecetluită: fără cârmă, fără posibilitate de comunicare cu ţărmul şi cu nivelul apei urcând rapid la bord, imensa navă ameninţă să se scufunde rapid. Depinde doar de mecanicul Ray Sybert (Casey Affleck) să o ţină cât mai mult pe linia de plutire. În acelaşi timp, un radar al Pazei de coastă din oraşul Chetham semnalizează prezenţa ambarcaţiunii în apropierea insulei, iar Bernie Webber (Chris Pine) este trimis, împreună cu trei colegi, într-o misiune sinucigaşă. Urmează o luptă între îndemânare, şansă şi curaj şi apele dezlănţuite ale oceanului.
Scenariul insistă să creeze un context pentru Webber, arătându-l pe acesta începând timid o relaţie cu Miriam (Holliday Grainger, foarte credibilă într-un rol ce atinge şi frustrarea femeii obligate de societatea vremurilor să accepte poziţia în urma bărbatului), într-un portret deloc original al eroului american, gata să-şi pună viaţa în pericol, fără să crâcnească (şi fără să gândească, am putea spune), dacă datoria i-o cere. Siropul eroismului şi al iubirii pentru Miriam este dat, din fericire, uitării de îndată ce Webber urcă pe barca sa de salvare de numai zece metri lungime, alături de colegii Livesay (Ben Foster), Fitzgerald (Kyle Gallner) şi Maske (John Magaro, de văzut şi în excelentul The Big Short, lansat tot pe 29 ianuarie pe marile ecrane). Este momentul pentru o înfruntare pe viaţă şi pe moarte cu stihiile, dar şi cu tehnologia, căci Webber va trebui să caute nava avariată în întuneric, fără busolă şi printre valuri cât un bloc de zece etaje.
Dacă începutul filmului aproape plictiseşte, totul se schimbă când Webber şi ai lui ajung în inima oceanului. Este momentul pentru ca tot ce înseamnă efect special să te facă să simţi cât de neputincios este omul în lupta cu natura, atunci când aceasta este hotărâtă să distrugă totul în jur. Ajutat de tehnologia 3D, regizorul îşi aruncă spectatorul pe mica ambarcaţiune a lui Webber, o bărcuţă de hârtie învârtită după bunul plac al furtunii. Nici nu ştii dacă îndemânarea sau şansa i-au salvat viaţa lui Webber şi probabil că nu o ştie nici el, navigatorul din realitate sau varianta sa din film.
Furtună extremă suferă din cauza unor interpretări exagerate şi iroseşte câţiva actori excelenţi (Ben Foster, Eric Bana) în roluri neconvingătoare. Iroseşte, de asemenea, timp preţios pentru a arăta cât de tradiţionalistă era comunitatea din Chetham la începutul anilor '50 şi nu face decât să sublinieze, zăbovind prea mult pe "uscat", cât de palidă este, de fapt povestea. Nici Chris Pine, un "frumuşel" de la Hollywood pentru care actoria înseamnă doar clipit din ochii neverosimil de albaştri, nu se achită de provocarea rolului său. Dar, imediat ce-l udă valurile, limitările lui Pine nu mai contează.
Furtună extremă porneşte de la evenimente petrecute în realitate. În 1952, două petroliere sunt avariate de o furtună extrem de puternică aproape de Cape Cod, Massachussets. Când un val înalt de 30 de metri rupe în două ambarcaţiunea SS Pendleton, soarta celor câteva zeci de membri ai echipajului pare pecetluită: fără cârmă, fără posibilitate de comunicare cu ţărmul şi cu nivelul apei urcând rapid la bord, imensa navă ameninţă să se scufunde rapid. Depinde doar de mecanicul Ray Sybert (Casey Affleck) să o ţină cât mai mult pe linia de plutire. În acelaşi timp, un radar al Pazei de coastă din oraşul Chetham semnalizează prezenţa ambarcaţiunii în apropierea insulei, iar Bernie Webber (Chris Pine) este trimis, împreună cu trei colegi, într-o misiune sinucigaşă. Urmează o luptă între îndemânare, şansă şi curaj şi apele dezlănţuite ale oceanului.
Scenariul insistă să creeze un context pentru Webber, arătându-l pe acesta începând timid o relaţie cu Miriam (Holliday Grainger, foarte credibilă într-un rol ce atinge şi frustrarea femeii obligate de societatea vremurilor să accepte poziţia în urma bărbatului), într-un portret deloc original al eroului american, gata să-şi pună viaţa în pericol, fără să crâcnească (şi fără să gândească, am putea spune), dacă datoria i-o cere. Siropul eroismului şi al iubirii pentru Miriam este dat, din fericire, uitării de îndată ce Webber urcă pe barca sa de salvare de numai zece metri lungime, alături de colegii Livesay (Ben Foster), Fitzgerald (Kyle Gallner) şi Maske (John Magaro, de văzut şi în excelentul The Big Short, lansat tot pe 29 ianuarie pe marile ecrane). Este momentul pentru o înfruntare pe viaţă şi pe moarte cu stihiile, dar şi cu tehnologia, căci Webber va trebui să caute nava avariată în întuneric, fără busolă şi printre valuri cât un bloc de zece etaje.
Dacă începutul filmului aproape plictiseşte, totul se schimbă când Webber şi ai lui ajung în inima oceanului. Este momentul pentru ca tot ce înseamnă efect special să te facă să simţi cât de neputincios este omul în lupta cu natura, atunci când aceasta este hotărâtă să distrugă totul în jur. Ajutat de tehnologia 3D, regizorul îşi aruncă spectatorul pe mica ambarcaţiune a lui Webber, o bărcuţă de hârtie învârtită după bunul plac al furtunii. Nici nu ştii dacă îndemânarea sau şansa i-au salvat viaţa lui Webber şi probabil că nu o ştie nici el, navigatorul din realitate sau varianta sa din film.
Furtună extremă suferă din cauza unor interpretări exagerate şi iroseşte câţiva actori excelenţi (Ben Foster, Eric Bana) în roluri neconvingătoare. Iroseşte, de asemenea, timp preţios pentru a arăta cât de tradiţionalistă era comunitatea din Chetham la începutul anilor '50 şi nu face decât să sublinieze, zăbovind prea mult pe "uscat", cât de palidă este, de fapt povestea. Nici Chris Pine, un "frumuşel" de la Hollywood pentru care actoria înseamnă doar clipit din ochii neverosimil de albaştri, nu se achită de provocarea rolului său. Dar, imediat ce-l udă valurile, limitările lui Pine nu mai contează.
