Părerea criticului
În 2015 se lansa la Cannes filmul The Sea of Trees, de Gus Van Sant, cu Matthew McConaughey și Ken Watanabe protagoniști, plasat - asemenea horror-ului The Forest (2016) - în pădurea Aokigahara, la poalele muntelui Fuji din Japonia. Abordării filozofice, ritmului lent și narațiunii liniare ale filmului de atunci se opune horrorul The Forest/Pădurea blestemată.
Locul ales creează o bună premisă pentru un horror. Cu The Forest se revine la horror-ul de școală veche, din acela cu care Hollywood-ul a dezobișnuit publicul încet-încet, cel puțin de la seria Saw încoace. Renunțând la arsenalul de violență, criminali în serie, unelte de tortură sau case bântuite, filmul revine la o poveste cu fantome într-un loc sinistru.
Filmul încearcă să sperie prin rețete și clișee: o blondă frumoasă își cauta sora dispărută într-un ținut străin (Japonia), iar odată ajunsă acolo chiar primul pas începe cu o sperietură. Regizorul Jason Zada vrea să ne convingă că toată Japonia e o lume a supranaturalului, unde fantomele (și frica de ele) sunt o realitate zilnică - aruncând o lumină nu tocmai favorabilă asupra culturii japoneze. De aici, nu trebuie decât o pădure ca ele să se dezlănțuie - și de aici filmul trebuie văzut.
De altfel, sperieturile sunt punctul forte al filmului. Altminteri, un horror surprinzător de curat - cu fantome, nu cu vampiri, care doar își „conving” victimele să moară și nu le devorează, filmul aproape că nu are scene sângeroase. Sperieturile sunt previzibile: odată intrate în pădure, personajele sunt avertizate că „totul e în mintea voastră”, cee ce dă de înțeles că spiritele rele se vor juca, peste puțin timp, cu mințile personajelor și vor scoate la iveală proprii demoni ai lor. Pentru că există în film o poveste de fundal - care va apărea, ca flashback, în punctul culminant, posibil mai tenebroasă decât pădurea populată de fantome.
Mai mult decât o galerie de fantome, filmul are o latură psihologică - și horror-ul vine, în parte, din asta: eroina (Natalie Dormer), posibil sub influența unei traume din copilărie, își pierde încet-încet percepția asupra realității - filmul nu ar mai avea nici un farmec fără asta - și fără să devină ea însăși o psihopată va cădea victimă propriilor iluzii.
În unele secvențe intrăm în mintea eroinei - și suntem tentați să dăm crezare la ceea ce vede, însă în secunda următoare iluzia e deconspirată - și e clar că, datorită fantomelor sau nu, imaginația ei delirează.
Prea puține tehnici recente de filmare sau efecte și-au făcut loc, cu o excepție: o scenă în care personajele sunt filmate, de sus, sugerând că spiritele stau „la pândă” deasupra. Oricum, este evident că, dacă horror-ul are loc într-o pădure, personajele urmează de la un anume punct încolo să se rătăcească, și din punctul acela vor începe momentele de groază - deci, rețeta veche.
Tentația a fost să comparăm filmul, prin subiect, cu Blair Witch Project (tot o pădure bântuită, tot cu eroi rătăciți în pădure, cu spirite malefice), însă Blair Witch câștiga prin acumularea progresivă de tensiune care va teroriza personajele și prin finalul eliptic.
În Forest acțiunea este lineară, iar un adevărat twist lipsește. În schimb, filmul merită văzut prin întoarcerea la rețeta horror-ului clasic.
Locul ales creează o bună premisă pentru un horror. Cu The Forest se revine la horror-ul de școală veche, din acela cu care Hollywood-ul a dezobișnuit publicul încet-încet, cel puțin de la seria Saw încoace. Renunțând la arsenalul de violență, criminali în serie, unelte de tortură sau case bântuite, filmul revine la o poveste cu fantome într-un loc sinistru.
Filmul încearcă să sperie prin rețete și clișee: o blondă frumoasă își cauta sora dispărută într-un ținut străin (Japonia), iar odată ajunsă acolo chiar primul pas începe cu o sperietură. Regizorul Jason Zada vrea să ne convingă că toată Japonia e o lume a supranaturalului, unde fantomele (și frica de ele) sunt o realitate zilnică - aruncând o lumină nu tocmai favorabilă asupra culturii japoneze. De aici, nu trebuie decât o pădure ca ele să se dezlănțuie - și de aici filmul trebuie văzut.
De altfel, sperieturile sunt punctul forte al filmului. Altminteri, un horror surprinzător de curat - cu fantome, nu cu vampiri, care doar își „conving” victimele să moară și nu le devorează, filmul aproape că nu are scene sângeroase. Sperieturile sunt previzibile: odată intrate în pădure, personajele sunt avertizate că „totul e în mintea voastră”, cee ce dă de înțeles că spiritele rele se vor juca, peste puțin timp, cu mințile personajelor și vor scoate la iveală proprii demoni ai lor. Pentru că există în film o poveste de fundal - care va apărea, ca flashback, în punctul culminant, posibil mai tenebroasă decât pădurea populată de fantome.
Mai mult decât o galerie de fantome, filmul are o latură psihologică - și horror-ul vine, în parte, din asta: eroina (Natalie Dormer), posibil sub influența unei traume din copilărie, își pierde încet-încet percepția asupra realității - filmul nu ar mai avea nici un farmec fără asta - și fără să devină ea însăși o psihopată va cădea victimă propriilor iluzii.
În unele secvențe intrăm în mintea eroinei - și suntem tentați să dăm crezare la ceea ce vede, însă în secunda următoare iluzia e deconspirată - și e clar că, datorită fantomelor sau nu, imaginația ei delirează.
Prea puține tehnici recente de filmare sau efecte și-au făcut loc, cu o excepție: o scenă în care personajele sunt filmate, de sus, sugerând că spiritele stau „la pândă” deasupra. Oricum, este evident că, dacă horror-ul are loc într-o pădure, personajele urmează de la un anume punct încolo să se rătăcească, și din punctul acela vor începe momentele de groază - deci, rețeta veche.
Tentația a fost să comparăm filmul, prin subiect, cu Blair Witch Project (tot o pădure bântuită, tot cu eroi rătăciți în pădure, cu spirite malefice), însă Blair Witch câștiga prin acumularea progresivă de tensiune care va teroriza personajele și prin finalul eliptic.
În Forest acțiunea este lineară, iar un adevărat twist lipsește. În schimb, filmul merită văzut prin întoarcerea la rețeta horror-ului clasic.
