Părerea criticului
"The Ghost Writer" - Negrişorul în apă
Dar unde e cuţitul de-altădată...?
Regia de film e o meserie tânără: abia dacă are un secol de existenţă, timp în care şi-a dezvăluit o serie de paradoxuri - inclusiv acela al perisabilităţii talentului. Statistic vorbind, în comparaţie alte domenii artistice, cum ar fi poezia, proza, muzica, artele plastice, regisorii de film par relativ mai predispuşi deteriorării profesionale mai mult sau mai puţin graduale. Unii debutează cu câte o capodoperă (Truffaut, Lelouch, Polanski, Orson Welles), pe care nu şi-o vor mai egala niciodată (un alt paradox al regiei - dat fiind că, prin natura ei complexă, bazată masiv pe maturitate şi experienţă, ar părea să predispună mai degrabă tocmai unei evoluţii inverse, în mod firesc pozitiv-progresive). Alţii, deşi se menţin ani de zile pe tărâmul capodoperelor, sfârşesc şi ei prin plafonarea la un nivel cel mult onorabil (Chaplin, Mihalkov, Costa Gavras), dacă nu chiar mediocru (Koncealovski, Woody Allen). Unii, ce păreau adevărate garanţii ale filmului de consum inteligent, sclipitor, mereu proaspăt, decad spre platitudini de neimaginat (Zemeckis, Spielberg, Peter Jackson, Cameron), sau pur şi simplu se prăbuşesc în abisul diletantismului senil (Nicolaescu). Că tot veni vorba şi de ai noştri, să nu uităm că trei cineaşti români care cândva se menţinuseră constant în fruntea plutonului valoric au decăzut şi ei, de multă vreme, în zona unei la fel de constante şi, se pare, ireversibile degradări: Pintilie, Piţa, şi mai ales Daneliuc.
Să fie, cumva, un fenomen firesc în plan psihic? Oare omul normal, îmbătrânind, îşi pierde capacitatea de a stăpâni şi gestiona acel cumul aparte de calităţi specifice, numeroase şi sistematizate, proprii unui regisor de film (nume ca Tarkovski, Fellini, Kurosawa, fiind doar excepţiile de-regulă- confirmatoare)...? Meditam recent la acest lucru, abordând problema şi într-un topic de pe forum. Văzând acum "The Ghost Writer", încep să mă simt tot mai tentat să dedic subiectului un studiu aparte.
Cum bine ştim, Polanski (pe care l-am menţionat, în acest context, şi cu câteva rânduri mai sus), e unul dintre acei cineaşti care s-a impus printr-o capodoperă de debut niciodată egalată. Slavă Domnului, nu s-a tâmpit ca alţii, şi în continuare a oscilat în jurul unei axe valorice onorabile, din care aş desprinde, ca favorit al meu personal, "Chinatown" - un fel de combinaţie de thriller şi noir extrem de aparte, care sparge net canoanele de gen, propulsându-se spre o meditaţie asupra gradientelor răului; se mai distinge şi printr-unul dintre cele mai bine construite scenarii ale tuturor timpurilor (pe care multe şcoli de cinema din lume îl folosesc ca material didactic; noi mai avem). Într-acolo m-a dus cu gândul şi "Ghost Writer"-ul - dar, vai, numai până la un punct... Minunea nu s-a repetat. Oricum, o analiză comparativă detaliată, extrem de relevantă pentru profesionişti şi studenţi, nu şi-ar avea locul aici, aşa că mă voi mulţumi să discut despre actualul film luat ca atare, şi atât.
Începe excelent, şi se urmăreşte cu sufletul la gură şi cu reală savoare - cel puţin până în zona mediană; nici în continuare nu plictiseşte, şi continuă să ofere o tensiune splendid gradată şi secvenţe excelent construite şi filmate - dar, din nefericire, nu ne cruţă de sentimentul dezamăgirii. Dacă "Chinatown" începuse ca o peliculă poliţistă de duzină, pentru a accede apoi spre Olimpul filmelor de conţinut, aici lucrurile stau taman invers: Robert Harris (autor al romanului original şi, în colaborare cu Polanski, al scenariului), a avut în mână materialul unei povestiri extrem de dense şi semnificative la nivel uman, psihologic şi chiar cu deschideri filosofice (relaţia dintre un personaj public şi bietul scriitor din umbră tocmit să-i muncească "autobiografia"), pe care a preferat s-o risipească pe panta facilă a unui policier geopolitic. Iar Polanski, atât în calitate de coscenarist, cât şi de regisor, l-a urmat cuminte, fără să mai acceadă la desprinderea pe care i-o prilejuise cândva scriiturii lui Robert Towne.
Dar lucrurile nu se opresc aici, la nivel de concepţie. Însăşi execuţia e tarată de găuri cât pumnul. Personajul titular, eroul (da, poate fi numit "erou" - criteriu de care foarte puţini sunt conştienţi, căci nu orice protagonist se pretează la acest calificativ) nu are nici cea mai aproximativă substanţă umană.
ATENŢIE! Intenţia realizatorilor era să-l păstreze în mod deliberat la fel de lipsit de identitate ca titulatura (şi menirea) sa: "scriitor-fantomă", "scriitor-din-umbră", "negrişor"... Nu are nume (nimeni nu i se adresează în mod direct, Adam Lang îi spune "omule", ca întotdeauna când nu reţine numele cuiva, iar pe generic figurează ca "The Ghost"), şi nu ni se spune nimic nici despre viaţa lui personală (cu excepţia unei singure aluzii vagi: a avut pe "cineva", era "mai mult" decât o prietenă, dar "mai puţin" decât o parteneră). Foarte bine, numai că pentru ca procedeul să funcţioneze, trebuia ca autorii să-şi facă temele şi să-i construiască o biografie completă (fie şi doar ca s-o ţină numai pentru ei). Lipsit de identitate nu înseamnă şi lipsit de personalitate - cum, din păcate, este personajul lui Ewan McGregor (care, bietul, se zbuciumă degeaba, glisând mereu spre cabotinărie nevinovată - tocmai din cauza absenţei oricăror motivaţii şi susţineri interioare). Iar cel mai nefast effect constă în prăbuşirea întregii povestiri a nivel de premisă: ce-l mâna pe el în luptă, ce anume l-a făcut ca, odată ce a descoperit fisuri şi date suspecte în biografia fostului premier, să se-apuce hodoronc-Mariţo de investigaţii pe cont propriu, scormonind prin tot mormanul de bălegar - mai ales că predecesorul lui murise în cele mai necuşere condiţii? Omul fusese angajat ca să facă o treabă, contra unei sume frumuşele, şi atât. Această alegere morală pe care şi-o asumă el, această schimbare radicală a macazului, are nevoie de justificări substanţiale (în treacăt fie zis, hiba repetându-se şi în raport cu Mike McAra, negrişorul aruncat în apă).
Pornind de aici, relaţia dintre Negru şi Premier devine de o şubrezenie totală - pentru că şi personajul lui Adam Lang e la fel de schematic; până şi falsa lui "complexitate" e, în fond, cumplit de clişeatică (un om politic chipeş, sexy, charismatic, care în fond se relevă superficial, mediocru, manipulabil, poltron, corupt şi cam beţiv). Noroc că Pierce Brosnan, un actor nu lipsit de talent, reuşeşte să-l facă destul de credibil şi atractiv la nivel de spectacol vizual al personajului (mai ales că pentru el e un fel de contre-emploi) - dar nu mai mult decât atât. Dincolo, însă, de artificialitatea caracterelor, cei doi nici nu prea interacţionează: îi vedem împreună doar de câteva ori, în nişte secvenţe scurte şi neimportante - ceea ce duce la ratarea magistrală a confruntării lor finale, din avionul privat, care ar fi trebuit să fie un punct culminant cu adevărat zdrobitor (căci povestea, aşa cum era construită, într-acolo se îndrepta; păcat, numai, că s-a pierdut pe drum). Ce distanţă de-aici şi până la relaţia oarecum similară din "The Last King of Scotland", cu acele efecte de-a dreptul halucinante ale falsei empatii dintre politicianul malefic şi omul de rând primit în cercul lui interior...! Ba mai mult, se repetă (prost - şi întru totul gratuit) ponciful culcatului cu nevasta barosanului - cu deosebirea că aici nu duce nicăieri, ca atare... Adică-l pui pe pârlitul de negrişor să i-o tragă Doamnei, ca să rezolvi... nimic? Să fim serioşi!
Interesantă, sub toate aceste aspecte, este relaţia între povestire şi scenariu. Scriptul lui Polanski rezolvă multe dintre lacunele originalului lui Harris, dar numai până la un punct. Nu salvează povestea în ansamblul ei, însă face filmul în sine mult mai acceptabil - în primul rând, prin aplicarea (simplă, mecanică, dar competentă) a multor elemente paradigmatice, mai ales în setup şi confruntare; apoi, la nivel narativ. Evident, Polanski e un excelent povestitor în imagini, şi compensează în mare parte neverosimilităţile şi inconsistenţele de fond printr-un ritm alert, susţinut, pigmentat cu soluţii vizuale de mare efect şi un dialog adesea scăpărător. Ies în evidenţă atât kickstart-ul (succint, sigur, eficace), cât şi inciting event-ul (racolarea Ghost-ului) şi, desigur, multe dintre secvenţele spectaculare în sine (spre deosebire de alţii, Polanski nu şi-a pierdut deloc vâna regisorală). E adorabil momentul cu elicopterul în dreptul ferestrei, graţie căruia cei din livingul fortăreţei se văd pe ei înşişi live la Breaking News. Secvenţele cu G.P.S.-ul maşinii sunt admirabil construite, confruntarea cu Emmett (Tom Wilkinson, într-o mică bijuterie actoricească, subtil şi tăios) e excelent gradată şi stilizată, iar urmărirea spre şi pe ferry-boat reuşeşte să atingă nivelul unui suspense veritabil. Până şi răsturnarea din final, deşi gratuită şi complet inutilă în context şi în acel punct dramatic atât de târziu, e superb decupată şi montată - cu tot cu ultimul cadru, care pune punctul unei poveşti ce-a ratat repetat, în prea multe puncte, şansa de a fi sau un minunat film de conţinut, sau un thriller pe felie – dacă nu chiar amândouă.
În plus, Polanski îşi manifestă din nou marele talent de a construi personaje mărunte pline de farmec şi originalitate, din doar câteva tuşe - le regăsim din belşug şi în acest film, în frunte cu unsurosul Richard Rycart (Robert Pugh) şi destrămatul bătrân de pe plajă (Eli Wallach, într-un percutant cameo).
Drept pentru care, ca să tragem linie, vă puteţi pregăti pentru o serie de acrobaţii dramaturgice rocamboleşti aproape halucinante (deşi nu neapărat în sens bun), povestite cu nerv şi stil. Dacă aveţi disponibilitatea de a trece peste toate imperfecţiunile pe care le-am disecat mai sus, chiar o să vă placă.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 iunie, 2010, h. 09:00-10:40
Bucureşti, România
Dar unde e cuţitul de-altădată...?
Regia de film e o meserie tânără: abia dacă are un secol de existenţă, timp în care şi-a dezvăluit o serie de paradoxuri - inclusiv acela al perisabilităţii talentului. Statistic vorbind, în comparaţie alte domenii artistice, cum ar fi poezia, proza, muzica, artele plastice, regisorii de film par relativ mai predispuşi deteriorării profesionale mai mult sau mai puţin graduale. Unii debutează cu câte o capodoperă (Truffaut, Lelouch, Polanski, Orson Welles), pe care nu şi-o vor mai egala niciodată (un alt paradox al regiei - dat fiind că, prin natura ei complexă, bazată masiv pe maturitate şi experienţă, ar părea să predispună mai degrabă tocmai unei evoluţii inverse, în mod firesc pozitiv-progresive). Alţii, deşi se menţin ani de zile pe tărâmul capodoperelor, sfârşesc şi ei prin plafonarea la un nivel cel mult onorabil (Chaplin, Mihalkov, Costa Gavras), dacă nu chiar mediocru (Koncealovski, Woody Allen). Unii, ce păreau adevărate garanţii ale filmului de consum inteligent, sclipitor, mereu proaspăt, decad spre platitudini de neimaginat (Zemeckis, Spielberg, Peter Jackson, Cameron), sau pur şi simplu se prăbuşesc în abisul diletantismului senil (Nicolaescu). Că tot veni vorba şi de ai noştri, să nu uităm că trei cineaşti români care cândva se menţinuseră constant în fruntea plutonului valoric au decăzut şi ei, de multă vreme, în zona unei la fel de constante şi, se pare, ireversibile degradări: Pintilie, Piţa, şi mai ales Daneliuc.
Să fie, cumva, un fenomen firesc în plan psihic? Oare omul normal, îmbătrânind, îşi pierde capacitatea de a stăpâni şi gestiona acel cumul aparte de calităţi specifice, numeroase şi sistematizate, proprii unui regisor de film (nume ca Tarkovski, Fellini, Kurosawa, fiind doar excepţiile de-regulă- confirmatoare)...? Meditam recent la acest lucru, abordând problema şi într-un topic de pe forum. Văzând acum "The Ghost Writer", încep să mă simt tot mai tentat să dedic subiectului un studiu aparte.
Cum bine ştim, Polanski (pe care l-am menţionat, în acest context, şi cu câteva rânduri mai sus), e unul dintre acei cineaşti care s-a impus printr-o capodoperă de debut niciodată egalată. Slavă Domnului, nu s-a tâmpit ca alţii, şi în continuare a oscilat în jurul unei axe valorice onorabile, din care aş desprinde, ca favorit al meu personal, "Chinatown" - un fel de combinaţie de thriller şi noir extrem de aparte, care sparge net canoanele de gen, propulsându-se spre o meditaţie asupra gradientelor răului; se mai distinge şi printr-unul dintre cele mai bine construite scenarii ale tuturor timpurilor (pe care multe şcoli de cinema din lume îl folosesc ca material didactic; noi mai avem). Într-acolo m-a dus cu gândul şi "Ghost Writer"-ul - dar, vai, numai până la un punct... Minunea nu s-a repetat. Oricum, o analiză comparativă detaliată, extrem de relevantă pentru profesionişti şi studenţi, nu şi-ar avea locul aici, aşa că mă voi mulţumi să discut despre actualul film luat ca atare, şi atât.
Începe excelent, şi se urmăreşte cu sufletul la gură şi cu reală savoare - cel puţin până în zona mediană; nici în continuare nu plictiseşte, şi continuă să ofere o tensiune splendid gradată şi secvenţe excelent construite şi filmate - dar, din nefericire, nu ne cruţă de sentimentul dezamăgirii. Dacă "Chinatown" începuse ca o peliculă poliţistă de duzină, pentru a accede apoi spre Olimpul filmelor de conţinut, aici lucrurile stau taman invers: Robert Harris (autor al romanului original şi, în colaborare cu Polanski, al scenariului), a avut în mână materialul unei povestiri extrem de dense şi semnificative la nivel uman, psihologic şi chiar cu deschideri filosofice (relaţia dintre un personaj public şi bietul scriitor din umbră tocmit să-i muncească "autobiografia"), pe care a preferat s-o risipească pe panta facilă a unui policier geopolitic. Iar Polanski, atât în calitate de coscenarist, cât şi de regisor, l-a urmat cuminte, fără să mai acceadă la desprinderea pe care i-o prilejuise cândva scriiturii lui Robert Towne.
Dar lucrurile nu se opresc aici, la nivel de concepţie. Însăşi execuţia e tarată de găuri cât pumnul. Personajul titular, eroul (da, poate fi numit "erou" - criteriu de care foarte puţini sunt conştienţi, căci nu orice protagonist se pretează la acest calificativ) nu are nici cea mai aproximativă substanţă umană.
ATENŢIE! Intenţia realizatorilor era să-l păstreze în mod deliberat la fel de lipsit de identitate ca titulatura (şi menirea) sa: "scriitor-fantomă", "scriitor-din-umbră", "negrişor"... Nu are nume (nimeni nu i se adresează în mod direct, Adam Lang îi spune "omule", ca întotdeauna când nu reţine numele cuiva, iar pe generic figurează ca "The Ghost"), şi nu ni se spune nimic nici despre viaţa lui personală (cu excepţia unei singure aluzii vagi: a avut pe "cineva", era "mai mult" decât o prietenă, dar "mai puţin" decât o parteneră). Foarte bine, numai că pentru ca procedeul să funcţioneze, trebuia ca autorii să-şi facă temele şi să-i construiască o biografie completă (fie şi doar ca s-o ţină numai pentru ei). Lipsit de identitate nu înseamnă şi lipsit de personalitate - cum, din păcate, este personajul lui Ewan McGregor (care, bietul, se zbuciumă degeaba, glisând mereu spre cabotinărie nevinovată - tocmai din cauza absenţei oricăror motivaţii şi susţineri interioare). Iar cel mai nefast effect constă în prăbuşirea întregii povestiri a nivel de premisă: ce-l mâna pe el în luptă, ce anume l-a făcut ca, odată ce a descoperit fisuri şi date suspecte în biografia fostului premier, să se-apuce hodoronc-Mariţo de investigaţii pe cont propriu, scormonind prin tot mormanul de bălegar - mai ales că predecesorul lui murise în cele mai necuşere condiţii? Omul fusese angajat ca să facă o treabă, contra unei sume frumuşele, şi atât. Această alegere morală pe care şi-o asumă el, această schimbare radicală a macazului, are nevoie de justificări substanţiale (în treacăt fie zis, hiba repetându-se şi în raport cu Mike McAra, negrişorul aruncat în apă).
Pornind de aici, relaţia dintre Negru şi Premier devine de o şubrezenie totală - pentru că şi personajul lui Adam Lang e la fel de schematic; până şi falsa lui "complexitate" e, în fond, cumplit de clişeatică (un om politic chipeş, sexy, charismatic, care în fond se relevă superficial, mediocru, manipulabil, poltron, corupt şi cam beţiv). Noroc că Pierce Brosnan, un actor nu lipsit de talent, reuşeşte să-l facă destul de credibil şi atractiv la nivel de spectacol vizual al personajului (mai ales că pentru el e un fel de contre-emploi) - dar nu mai mult decât atât. Dincolo, însă, de artificialitatea caracterelor, cei doi nici nu prea interacţionează: îi vedem împreună doar de câteva ori, în nişte secvenţe scurte şi neimportante - ceea ce duce la ratarea magistrală a confruntării lor finale, din avionul privat, care ar fi trebuit să fie un punct culminant cu adevărat zdrobitor (căci povestea, aşa cum era construită, într-acolo se îndrepta; păcat, numai, că s-a pierdut pe drum). Ce distanţă de-aici şi până la relaţia oarecum similară din "The Last King of Scotland", cu acele efecte de-a dreptul halucinante ale falsei empatii dintre politicianul malefic şi omul de rând primit în cercul lui interior...! Ba mai mult, se repetă (prost - şi întru totul gratuit) ponciful culcatului cu nevasta barosanului - cu deosebirea că aici nu duce nicăieri, ca atare... Adică-l pui pe pârlitul de negrişor să i-o tragă Doamnei, ca să rezolvi... nimic? Să fim serioşi!
Interesantă, sub toate aceste aspecte, este relaţia între povestire şi scenariu. Scriptul lui Polanski rezolvă multe dintre lacunele originalului lui Harris, dar numai până la un punct. Nu salvează povestea în ansamblul ei, însă face filmul în sine mult mai acceptabil - în primul rând, prin aplicarea (simplă, mecanică, dar competentă) a multor elemente paradigmatice, mai ales în setup şi confruntare; apoi, la nivel narativ. Evident, Polanski e un excelent povestitor în imagini, şi compensează în mare parte neverosimilităţile şi inconsistenţele de fond printr-un ritm alert, susţinut, pigmentat cu soluţii vizuale de mare efect şi un dialog adesea scăpărător. Ies în evidenţă atât kickstart-ul (succint, sigur, eficace), cât şi inciting event-ul (racolarea Ghost-ului) şi, desigur, multe dintre secvenţele spectaculare în sine (spre deosebire de alţii, Polanski nu şi-a pierdut deloc vâna regisorală). E adorabil momentul cu elicopterul în dreptul ferestrei, graţie căruia cei din livingul fortăreţei se văd pe ei înşişi live la Breaking News. Secvenţele cu G.P.S.-ul maşinii sunt admirabil construite, confruntarea cu Emmett (Tom Wilkinson, într-o mică bijuterie actoricească, subtil şi tăios) e excelent gradată şi stilizată, iar urmărirea spre şi pe ferry-boat reuşeşte să atingă nivelul unui suspense veritabil. Până şi răsturnarea din final, deşi gratuită şi complet inutilă în context şi în acel punct dramatic atât de târziu, e superb decupată şi montată - cu tot cu ultimul cadru, care pune punctul unei poveşti ce-a ratat repetat, în prea multe puncte, şansa de a fi sau un minunat film de conţinut, sau un thriller pe felie – dacă nu chiar amândouă.
În plus, Polanski îşi manifestă din nou marele talent de a construi personaje mărunte pline de farmec şi originalitate, din doar câteva tuşe - le regăsim din belşug şi în acest film, în frunte cu unsurosul Richard Rycart (Robert Pugh) şi destrămatul bătrân de pe plajă (Eli Wallach, într-un percutant cameo).
Drept pentru care, ca să tragem linie, vă puteţi pregăti pentru o serie de acrobaţii dramaturgice rocamboleşti aproape halucinante (deşi nu neapărat în sens bun), povestite cu nerv şi stil. Dacă aveţi disponibilitatea de a trece peste toate imperfecţiunile pe care le-am disecat mai sus, chiar o să vă placă.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 iunie, 2010, h. 09:00-10:40
Bucureşti, România
