Părerea criticului
Hackerul de geniu Lisbeth Salander, un personaj splendid ca substanţă umană, justiţiara din populara trilogie Millenium a lui Stieg Larsson revine pe marile noastre ecrane din 9 noiembrie, în filmul Prizonieră în pânza de păianjen. Este vorba despre ecranizarea bestseller-ului recent scris de David Lagercrantz, care continuă seria Millennium, creată de Stieg Larsson. Claire Foy o interpretează pe justiţiara Lisbeth Salander.
E o ușurare să o vezi pe Lisbeth în acțiune - poate accesa orice sistem informatic, oricât de blindat împotriva atacurilor cibernetice ar fi (creează o breşă de securitate în calculatoarele Departamentului Securităţii Naționale al SUA şi extrage un document secret), poate afla orice informație cu un singur click (e de multe ori neverosimil ca în doar câteva secunde rezolvă online cele mai stufoase probleme), face față luptelor corp la corp cu unii dintre cei mai periculoși mafioți, nu se pierde cu firea, pare de gheață dar nu fără suflet, are o dimensiune morală și mereu un plan greu de dejucat. E genul de personaj pe care ți-l dorești cu ardoare să fie real.
Peste filonului principal al poveștii, recuperarea documentului secret din tentaculele „Ordinului Paianjenului”, se împletește un plot secundar - cu revelații despre trecutul protagonistei. Regizorul Fede Alvarez recurege la încadraturi, compoziţii şi unghiulaţii mereu surprinzătoare, abile jonglerii cu sharfful (secvența în care Lisbeth încearcă să scape de poliție, fiind cu motorul pe un pod deasupra unui lac înghețat); un montaj permanent pe muchie de cuţit, conjugat cu un soundtrack aproape violent dau ritm și suspans filmului. Imaginea este extrem de expresivă - tonuri de gri, peisaje înghețate - ce arată o lumea rece în care se trezeşte Lisbeth când porneşte lupta.
Climaxul filmului are loc la un castel părăsit - aici senzația spectatorului și personajelor pare de strivire, pe lângă zidurile înalte şi aspre. Scenele de tortură vin cu noi imagini memorabile. Prizonieră în pânza de păianjen bifează la capitolul suspans, fiind un thriller ce poate mulțumi și pe cei mai mofturoși dintre spectatori.
De la personajul gotic, periculos, intransigent, cu o duritate studiată creat de Noomi Rapace în cele trei ecranizări în limba suedeză (Bărbați care urăsc femeile, Castelul din nori s-a sfărâmat și Fata care s-a jucat cu focul), la Rooney Mara - care afișa în The Girl with the Dragon Tattoo (2011) timiditate, vulnerabilitate şi fragilitate (portretizând cel mai bine componenta de victimă din personalitatea lui Lisbeth Salander), avem - odată cu actrița Claire Foy - o nouă abordare a eroinei.
Lisbeth Salander din noul film reușește să se facă mai apropiată publicului decât o Noomi Rapace și dă complexitate personajului (în contrapondere cu ce construia actrița Rooney Mara). Claire Foy face o Lisbeth Salander copleșită de nedreptățile pe care le-a tot văzut, dar nu complet învinsă; afișază un soi de resemnare, de parcă nimic din răul ce va să vină nu mai poate să o surprindă sau provoace, pentru că le-a văzut pe toate, contrabalansat de energia pe care o găsește în scenele de acțiune. Lisbeth creat de Claire Foy arată o tristețe sub a cărei mască de duritate pâlpâie mereu abisul singurătăţii pe care o resimte. Filmul de față elucidează trecutul tinerei justițiare (și implicit tristețea abisală a personajului) prin introducerea personajului surorii Camilla, cu care Lisbeth va avea o scenă finală de un impact răscolitor. Pe de altă parte, autoritatea pe care o afișază Foy e moștenită probabil de la rolul regal din serialul The Crown. Observăm mecanica jocului, pe când la Noomi Rapace autoritatea era ceva intrinsec, o emanare a personalității actriței.
Pe măsură ce citim primul roman din seria „Millenium” aflăm despre Lisbeth că traumele din copilărie au făcut-o să fie introvertită, antisocială şi ostilă mai ales bărbaţilor care abuzează femei. De-a lungul filmului Prizonieră în pânza de păianjen, cu premiera pe 9 noiembrie în cinematografele noastre, înțelegem această intransigență a lui Lisbeth față de abuzatori. Trecutul lui Lisbeth Salander revine sub forma surorii ei de mult timp pierdute, Camilla (excelenta Sylvia Hoeks, pe care am remarcat-o și în Blade Runner 2049), un personaj nou în povestirile Millennium, deşi scriitorul Stieg Larsson a făcut unele referiri la un asemenea personaj în romanul său original.
Angajată de un savant suedez să recupereze un proiect creat de el de la americani, Lisbeth Salander (Claire Foy), hackerul de geniu pare a fi exact persoana potrivită pentru misiune. Doar că lucrurile nu merg conform planului, Lisbeth trezindu-se vânată atât de poliție, cât și de o bandă de interlopi periculoși. Documentul secret i-a fost furat și acum nu doar reputația îi este compromisă, ci își riscă și viața. Captivă într-un hăţiş de intrigi, în care oficiali de la cel mai înalt nivel sunt implicați, Lisbeth pornește o luptă pe viață și pe moarte, hotărâtă să-i pedepsească pe ticăloși. Nu dă înapoi nici când trebuie să-și înfrunte propriul trecut, ale cărui răni adânci încă o bântuie.
Sverrir Gudnason, care a jucat recent rolul legendarului tenisman suedez Bjorn Borg, în filmul Borg/McEnroe, acum îl interpretează pe jurnalist Mikael Blomkvist de la ziarul de investigaţii „Millenium”, prietenul şi aliatul lui Lisbeth Salander. Gudnason nu aduce personajului, asemenea eroului creat de Daniel Craig în The Girl with the Dragon Tattoo (2011) veleități de soldat. Islandezo-suedezul face un personaj mai plauzibil.
Deznodământul principal, prin recursul la unul dintre clişeele genului (accidentul de maşină urmat de rostogolire insistentă pe pantă) va duce la secvența demult așteptată de confruntare între surori.
E o ușurare să o vezi pe Lisbeth în acțiune - poate accesa orice sistem informatic, oricât de blindat împotriva atacurilor cibernetice ar fi (creează o breşă de securitate în calculatoarele Departamentului Securităţii Naționale al SUA şi extrage un document secret), poate afla orice informație cu un singur click (e de multe ori neverosimil ca în doar câteva secunde rezolvă online cele mai stufoase probleme), face față luptelor corp la corp cu unii dintre cei mai periculoși mafioți, nu se pierde cu firea, pare de gheață dar nu fără suflet, are o dimensiune morală și mereu un plan greu de dejucat. E genul de personaj pe care ți-l dorești cu ardoare să fie real.
Peste filonului principal al poveștii, recuperarea documentului secret din tentaculele „Ordinului Paianjenului”, se împletește un plot secundar - cu revelații despre trecutul protagonistei. Regizorul Fede Alvarez recurege la încadraturi, compoziţii şi unghiulaţii mereu surprinzătoare, abile jonglerii cu sharfful (secvența în care Lisbeth încearcă să scape de poliție, fiind cu motorul pe un pod deasupra unui lac înghețat); un montaj permanent pe muchie de cuţit, conjugat cu un soundtrack aproape violent dau ritm și suspans filmului. Imaginea este extrem de expresivă - tonuri de gri, peisaje înghețate - ce arată o lumea rece în care se trezeşte Lisbeth când porneşte lupta.
Climaxul filmului are loc la un castel părăsit - aici senzația spectatorului și personajelor pare de strivire, pe lângă zidurile înalte şi aspre. Scenele de tortură vin cu noi imagini memorabile. Prizonieră în pânza de păianjen bifează la capitolul suspans, fiind un thriller ce poate mulțumi și pe cei mai mofturoși dintre spectatori.
De la personajul gotic, periculos, intransigent, cu o duritate studiată creat de Noomi Rapace în cele trei ecranizări în limba suedeză (Bărbați care urăsc femeile, Castelul din nori s-a sfărâmat și Fata care s-a jucat cu focul), la Rooney Mara - care afișa în The Girl with the Dragon Tattoo (2011) timiditate, vulnerabilitate şi fragilitate (portretizând cel mai bine componenta de victimă din personalitatea lui Lisbeth Salander), avem - odată cu actrița Claire Foy - o nouă abordare a eroinei.
Lisbeth Salander din noul film reușește să se facă mai apropiată publicului decât o Noomi Rapace și dă complexitate personajului (în contrapondere cu ce construia actrița Rooney Mara). Claire Foy face o Lisbeth Salander copleșită de nedreptățile pe care le-a tot văzut, dar nu complet învinsă; afișază un soi de resemnare, de parcă nimic din răul ce va să vină nu mai poate să o surprindă sau provoace, pentru că le-a văzut pe toate, contrabalansat de energia pe care o găsește în scenele de acțiune. Lisbeth creat de Claire Foy arată o tristețe sub a cărei mască de duritate pâlpâie mereu abisul singurătăţii pe care o resimte. Filmul de față elucidează trecutul tinerei justițiare (și implicit tristețea abisală a personajului) prin introducerea personajului surorii Camilla, cu care Lisbeth va avea o scenă finală de un impact răscolitor. Pe de altă parte, autoritatea pe care o afișază Foy e moștenită probabil de la rolul regal din serialul The Crown. Observăm mecanica jocului, pe când la Noomi Rapace autoritatea era ceva intrinsec, o emanare a personalității actriței.
Pe măsură ce citim primul roman din seria „Millenium” aflăm despre Lisbeth că traumele din copilărie au făcut-o să fie introvertită, antisocială şi ostilă mai ales bărbaţilor care abuzează femei. De-a lungul filmului Prizonieră în pânza de păianjen, cu premiera pe 9 noiembrie în cinematografele noastre, înțelegem această intransigență a lui Lisbeth față de abuzatori. Trecutul lui Lisbeth Salander revine sub forma surorii ei de mult timp pierdute, Camilla (excelenta Sylvia Hoeks, pe care am remarcat-o și în Blade Runner 2049), un personaj nou în povestirile Millennium, deşi scriitorul Stieg Larsson a făcut unele referiri la un asemenea personaj în romanul său original.
Angajată de un savant suedez să recupereze un proiect creat de el de la americani, Lisbeth Salander (Claire Foy), hackerul de geniu pare a fi exact persoana potrivită pentru misiune. Doar că lucrurile nu merg conform planului, Lisbeth trezindu-se vânată atât de poliție, cât și de o bandă de interlopi periculoși. Documentul secret i-a fost furat și acum nu doar reputația îi este compromisă, ci își riscă și viața. Captivă într-un hăţiş de intrigi, în care oficiali de la cel mai înalt nivel sunt implicați, Lisbeth pornește o luptă pe viață și pe moarte, hotărâtă să-i pedepsească pe ticăloși. Nu dă înapoi nici când trebuie să-și înfrunte propriul trecut, ale cărui răni adânci încă o bântuie.
Sverrir Gudnason, care a jucat recent rolul legendarului tenisman suedez Bjorn Borg, în filmul Borg/McEnroe, acum îl interpretează pe jurnalist Mikael Blomkvist de la ziarul de investigaţii „Millenium”, prietenul şi aliatul lui Lisbeth Salander. Gudnason nu aduce personajului, asemenea eroului creat de Daniel Craig în The Girl with the Dragon Tattoo (2011) veleități de soldat. Islandezo-suedezul face un personaj mai plauzibil.
Deznodământul principal, prin recursul la unul dintre clişeele genului (accidentul de maşină urmat de rostogolire insistentă pe pantă) va duce la secvența demult așteptată de confruntare între surori.
