Părerea criticului
În martie 2014 se lansa în cinematografe SF-ul Divergent, cu Shailene Woodley, Kate Winslet şi Theo James, plasat într-un viitor distopic. Filmul îi învăţa pe tinerii spectatori valorile democratice prin portretizarea unei lumi totalitare, în care individul îşi pierdea identitatea. The Giver/Darul lui Jonas, cel mai nou SF distopic de pe marile noastre ecrane, transmite un mesaj cu o încărcătură la fel de mare.
Şi asta pentru că The Giver/Darul lui Jonas e o interpretare cinematografică a „Mitului peşterii”, alegoria lui Platon. Jonas (frumuşelul Brenton Thwaites) devine „filozoful” ce intră în posesia adevărului, toţi ceilalţi din comunitatea lui fiind „orbi”.
Lumea în care trăieşte Jonas pare a fi una perfectă. Totul e sub control. Frica, suferinţa şi războiul au dispărut. Nimeni nu are de făcut vreo alegere. Fiecărei persoanei i s-a desemnat un rol în cadrul comunităţii, iar conducătorii ei iau toate deciziile, fără a face vreo greşeală. Dar destinul şi misiunea lui Jonas vor fi diferite de ale celorlalţi.
Spre deosebire de filmul Divergent, lui The Giver îi lipseşte acţiunea, dar câştigă prin faptul că este o meditaţie asupra a ceea ce ne face umani. Când Jonas este ales Receptor al Amintirilor Comunităţii, de către Consiliul Înţelepţilor condus de personajul lui Meryl Streep, începe să vadă lumea cu alţi ochi.
Filmul s-ar încadra categoriei „soft SF”, întrucât creionează un univers care stă în picioare, însă nu după nişte legi cu acurateţe ştiinţifică. Ştergerea amintirilor se poate face cu o injecţie, iar revenierea amintirilor comunităţii se poate face într-un mod pe care nu-l vom dezvălui, dar care ne solicită prea mult să acceptăm convenţia. Jeff Bridges joacă împovărat de moştenirea amintirilor comunităţii. El, la rândul său, a fost un Primitor al amintirilor, iar acum le dă mai departe, într-un ritual ce consumă ambii parteneri ai schimbului. Amintirile ajung la războiul din Vientam, dar şi la o nuntă italiană din secolul al 19-lea, şi scene contemporane de vânătoare.
Katie Holmes, pe care nu am văzut-o de atâta vreme pe marele ecran, a găsit echilibrul subţire în portretizarea unui personaj cu o poziție înaltă în Departamentul de Justiție, cel care se ocupă de respectarea strictă a regulilor Comunității, și vulnerabilitatea poziției de mamă a lui Jonas. Alexander Skarsgård joacă rolul unui criminal ingenuu.
Pentru că lumea în care trăiesc personajele este una artificială și lipsită de evenimente, echipa de producţie - în frunte cu Ross Emery, directorul de imagine - a luat ad litteram sensul expresiei „viaţă lipsită de culoare”. Prin urmare, filmul începe în alb şi negru. Pe măsură ce Jonas începe să trăiască amintiri, în poveste începe să se insinueze culorile. Roșul semnifică trezirea pasiunii sale, pentru ca apoi să apară, pe rând, toată paleta de culori primare. Mișcările de cameră au fost similare procesului în care au fost integrate culorile. S-a început cu mișcări lente de cameră, pentru ca, pe măsură ce povestea devenea mai complexă, camera să se miște tot mai mult. Scenografia este futuristă, dar costumele sunt uniforme aproape identice.
The Giver/Darul lui Jonas, această meditaţie asupra a ceea ce ne face umani, va rezona într-un fel diferit cu fiecare dintre noi. Şi fiecare va lua ce va considera din acest film. Deşi cred că, până la final, toţi vom ajunge să fim mai îngăduitori şi să acceptăm sintagma „errare humanum est”.
Şi asta pentru că The Giver/Darul lui Jonas e o interpretare cinematografică a „Mitului peşterii”, alegoria lui Platon. Jonas (frumuşelul Brenton Thwaites) devine „filozoful” ce intră în posesia adevărului, toţi ceilalţi din comunitatea lui fiind „orbi”.
Lumea în care trăieşte Jonas pare a fi una perfectă. Totul e sub control. Frica, suferinţa şi războiul au dispărut. Nimeni nu are de făcut vreo alegere. Fiecărei persoanei i s-a desemnat un rol în cadrul comunităţii, iar conducătorii ei iau toate deciziile, fără a face vreo greşeală. Dar destinul şi misiunea lui Jonas vor fi diferite de ale celorlalţi.
Spre deosebire de filmul Divergent, lui The Giver îi lipseşte acţiunea, dar câştigă prin faptul că este o meditaţie asupra a ceea ce ne face umani. Când Jonas este ales Receptor al Amintirilor Comunităţii, de către Consiliul Înţelepţilor condus de personajul lui Meryl Streep, începe să vadă lumea cu alţi ochi.
Filmul s-ar încadra categoriei „soft SF”, întrucât creionează un univers care stă în picioare, însă nu după nişte legi cu acurateţe ştiinţifică. Ştergerea amintirilor se poate face cu o injecţie, iar revenierea amintirilor comunităţii se poate face într-un mod pe care nu-l vom dezvălui, dar care ne solicită prea mult să acceptăm convenţia. Jeff Bridges joacă împovărat de moştenirea amintirilor comunităţii. El, la rândul său, a fost un Primitor al amintirilor, iar acum le dă mai departe, într-un ritual ce consumă ambii parteneri ai schimbului. Amintirile ajung la războiul din Vientam, dar şi la o nuntă italiană din secolul al 19-lea, şi scene contemporane de vânătoare.
Katie Holmes, pe care nu am văzut-o de atâta vreme pe marele ecran, a găsit echilibrul subţire în portretizarea unui personaj cu o poziție înaltă în Departamentul de Justiție, cel care se ocupă de respectarea strictă a regulilor Comunității, și vulnerabilitatea poziției de mamă a lui Jonas. Alexander Skarsgård joacă rolul unui criminal ingenuu.
Pentru că lumea în care trăiesc personajele este una artificială și lipsită de evenimente, echipa de producţie - în frunte cu Ross Emery, directorul de imagine - a luat ad litteram sensul expresiei „viaţă lipsită de culoare”. Prin urmare, filmul începe în alb şi negru. Pe măsură ce Jonas începe să trăiască amintiri, în poveste începe să se insinueze culorile. Roșul semnifică trezirea pasiunii sale, pentru ca apoi să apară, pe rând, toată paleta de culori primare. Mișcările de cameră au fost similare procesului în care au fost integrate culorile. S-a început cu mișcări lente de cameră, pentru ca, pe măsură ce povestea devenea mai complexă, camera să se miște tot mai mult. Scenografia este futuristă, dar costumele sunt uniforme aproape identice.
The Giver/Darul lui Jonas, această meditaţie asupra a ceea ce ne face umani, va rezona într-un fel diferit cu fiecare dintre noi. Şi fiecare va lua ce va considera din acest film. Deşi cred că, până la final, toţi vom ajunge să fim mai îngăduitori şi să acceptăm sintagma „errare humanum est”.
