Pentru iubitorii de spionaj este, dp mine, o capodopera! Merita văzut și pt ca actorii joaca perfect și pt ca regia este a lui Mr. "de Niro"
MariusCiprian87
pe 23 Octombrie 2022 22:25
Interesant să văd câți mâncători de popocorn în sala de cinema au "curajul" și tupeul de a comenta o peliculă atât de complexă prin deschidere istorică cu multe informații de calitate în dialog, prin simple jargoane cum ca "Filmul a fost prea lung..." "Filmul este unul plictisitor" "Nu va pierdeți vremea cu el"...domnilor, acest film din start nu este pentru voi, pentru mediul în care trăiți, din cauza culturii pe care o aveti, a muzicii pe care o ascultați, a platformelor sociale pe care l-e folosiți zilnic ș.a.m.d. de fapt nici unul dintre noi nu ar trebui să n-e dăm cu părerea despre genul acesta de film, ce în multe țări ale planetei, din pacate, este interzis din cauza regimurilor acelor țări, a îndoctrinarii populației acelor țări, noi doar trebuie să ne consideram doar norocoși si atât, că avem dreptul si privilegiul de a privii o asemenea distribuție, într-un asemenea scenariu, cu o asemenea idee, bazat pe un roman, dar in special pe fapte reale...atât de reale și în prezent...cu toate că vedem și o ușoară propagandă anti sovietica, printr-o exagerare patriotic americănească prin diferite dialoguri subtile, *vezi cel dintre Joe Pesci și Matt Damon...însă cursivitatea cadrelor, a perioadelor scenografice și tehnica dialogurilor, este aproape de perfecțiune!
andystarx
pe 26 Octombrie 2015 02:39
UN film care cu siguranta nu poate fi pe gustul oricui !Pare si este un pic mai greoi,dar actingul exccelent al protagonistilor ,il face un film bun !MAtt Dammon m-a impresionat inca odata cu acest rol !
nykyfylm
pe 02 Ianuarie 2014 19:12
un film bunicel,interesant,inteligent,dar pentru cei avizati...,insa pentru unii poate fi destul de lung si plictisitor
Iulidesprefilme
pe 28 Iulie 2013 09:48
Matt Damon surprinde prin interpretarea interiorizată, realizată cu economie de mijloace ceea ce particularizează personajul...
GALD
pe 18 Mai 2013 19:32
Un film greoi, chiar monoton si mai ales zgarcit in ceea ce priveste actiunea. La atatia actori cu faima sa nu scoti un thriller, este ca si cum ai bea o bere fara alcool sau sa fumezi o tigara electronica. Nu contest profunzimea interpretarii ... dar se putea mai mult. Nu stiu cine a definit genul filmului dar nu este nici drama si nici thriller, ci o bibliografie seaca despre inceputurile CIA.
cosmin_kedii
pe 25 Martie 2012 15:55
Superba regie de Rober De Niro şi performanţe excelente de Matt Damon si Angelina Jolie.
Andrei.Ciprian
pe 10 Februarie 2012 09:22
Un film de spionaj,un film captivant cu o distributie de gala,actingul este bun(Matt Damon este admirabil) si are un scenariu bun.Nu e un film de Oscar si nu e nici un film care sa fi fost vreun succes in box office dar eu consider ca merita vizualizat.Robert de Niro s-a descurcat bine in acesta postura de regizor si actor in acelasi timp.
robywolf19
pe 08 Februarie 2012 19:10
Matt damon are o prestatie fantastica , i s-a potrivit de minune acest rol! Dupa parerea mea el face tot filmul!!
danils18
pe 25 Noiembrie 2011 14:14
frumos dar prea lung... Se putea concentra si in 90-100 minute.
margott
pe 25 August 2011 12:51
Un rol care l-a prins foarte bine pe Matt Damon, si cam atat despre distributie. Un subiect care nu intereseaza chiar pe oricine, agentii CIA, insa cred ca Robert De Niro s-a descurcat ok in postura de regizor.
catasmile17
pe 15 Iulie 2011 23:06
un film superb,prezinta o poveste fascinanta !!!!!
mogul
pe 25 Aprilie 2011 20:53
un film bun greu de urmarit pentru un profan in ale cinematografiei si pot zice si ceva istorie .
OoOpSy
pe 20 Februarie 2011 22:51
prea lung si plictisitor... e o poveste destul de ok... dar a prea lungit-o si tot nu s-a ajuns niciunde. E genul ala de film la care tot astepti sa se intample ceva.. un punct culminant ceva.. si degeaba.. Nu va pierdeti vremea cu el.. Eu am fost curioasa de el, pentru ca joaca Jolie.. da are putine aparitii..
Pitbull
pe 01 Ianuarie 2011 16:59
Preţul puterii - The Good Shepherd
"De ce nu folosiţi niciodată the înainte de "C.I.A."?
"Da' ce, tu spui vreodată the God?"
Plasat spre final, în zona "concluziilor", şi ales şi ca tag-line al filmului, acest schimb de replici comprimă de minune esenţa "Agenţiei... (secrete)", cum s-au simţit datori distribuitorii noştri să adauge în traducerea grădiniţistică as usual a titlului pentru cinematografele româneşti). Din prea multe puncte de vedere care contează, Agenţia Centrală de Informaţii constituie o putere mondială supremă. Conform teoriei toffleriene, dacă în Primul Val, cel al economiei agricole, puterea însemna violenţă (forţă brută, arme şi ostaşi), în Al Doilea Val, al industrializării, se trecuse la puterea banilor, actualmente ne aflăm deja în plin tranzit spre Al Treilea Val, al informaţiilor, aflat sub semnul dictonului "knowledge is power". Iar sub aspectul cunoaşterii convertite în putere absolută, C.I.A. este, de bună seamă, Dumnezeu. Nearticulat.
Virtualmente pe tot parcursul existenţei sale, Agenţia s-a ţinut reciproc în şah cu pandantul ei eurasiatic, Komitet Gosudarstvennoy Beznopasnosti (Comitetul pentru Siguranţa Statului). Fosta O.S.S. s-a convertit în C.I.A. în aceeaşi perioadă în care şi seria Ceka, G.P.U., O.G.P.U., G.U.G.B. / N.K.V.D., N.K.G.B., M.G.B. se stabiliza denominativ ca K.G.B. (cacofonie involuntară, da' nu face nimic). Mutările lor pe eşichierul lumii au înrâurit o bună parte din istoria mondială din cea de-a doua jumătate a secolului XX, iar unele dintre cele mai interesante gambituri şi schimburi de pioni s-au produs în arealul strategic al Americii Centrale. Simbioza perfect echilibrată a celor două superputeri informative, de care depindea însăşi supravieţuirea fiecăreia dintre ele, în cadrul legiferării şi finanţării respectivelor blocuri militaro-industriale, se baza pe nebunii de câmpuri albe şi negre capabili să atace pieziş - iar în Caraibe, diagonala (...roşie) a fost acaparată, evident, de nebunul cel mai Fidel. Evident, chestia asta-i venea ca un cui în cap lui J.F.K., care fără să stea mult pe gânduri a pus de-o invazie inopinată a Cubei, sortită să devină notoria debarcare din Baja de los Cochinos - poate cel mai răsunător fiasco din istoria C.I.A. De ce fiasco? Fiindcă între corifeii agenţiilor secrete de informaţii au existat întotdeauna legături subterane. Aşa cum arată (romanţat şi thrillerizat) numeroase romane de David Morrell (şi de mulţi alţi autori), superspionii sunt prea inteligenţi ca să stea la mâna liderilor politici. Ca stat în stat, ei sunt cei ce fac politica - şi, adeseori, istoria - iar peste acordurile lor subterane nu trece nimeni. Până şi Hitler a căzut din cauza unei mici înţelegeri între britanici şi Canaris - ca să nu mai vorbim de popicele regimurilor est-europene în 1989.
Aşadar, C.I.A. şi K.G.B. au convenit că e în interesul lor al amândurora ca sula castristă să rămână înfiptă în coasta Statelor Unite, iar trupele de asalt de la Los Cochinos au fost întâmpinate nu cu flori civile, ci cu foc militar. Cu ce anume s-au achitat ruşii, nu ştim încă - putem numai să speculăm. Şi asta şi face The Good Shepherd, preţ de două ore şi patruzeci şi şapte de minute. Speculează.
Dar, nu vă speriaţi. Speculează inteligent şi antrenant. Deşi ritmul narativ e lent, insinuant, "la pas", toate secvenţele dospesc de tensiune interioară, iar povestirea are marele merit de a fi nu numai extrem de complex construită, dar şi filată abil, astfel încât să se poată urmări fără a sacrifica misteriosul în favoarea explicitului; de fiecare dată când avem senzaţia că-ncepem să nu mai înţelegem, ni se oferă exact doza necesară de divulgare pentru a merge mai departe - astfel încât, până în final, complicatul păienjeniş de intrigi ale primilor ani din existenţa C.I.A. să devină cum nu se poate mai limpede.
Cum am dat de înţeles mai sus, pretextul dramaturgic şi trăgaciul narativ al filmului este eşecul de la Los Cochinos. Imediat după ratarea operaţiunii, marele şef al operaţiunilor speciale, Edward Wilson (Matt Damon, într-o suav-angoasantă compoziţie de candoare şi perfidie, cu o mască de etern student cu ochelari sub ale cărei tăceri mocnesc sumedenie de taine impenetrabile), începe să descâlcească iţele care vor duce la nodul ascuns al trădării - şi, aşa cum se întâmplă de-atâtea ori într-o tramă de această factură, fiecare duce undeva în trecut. Prin urmare, cea mai mare parte a filmului se structurează pe canavaua paralelismului temporal, între ancheta din 1961 şi deceniile care au precedat-o.
Printr-o foarte inteligentă construcţie a personajului principal, cu universul său psihologic şi motoarele afective şi memorialistice care-l animă, începutul începutului se situează undeva în anii nebuni, când tatăl său se sinucide - şi, spre sfârşit, vom găsi şi cheia acelui mister ce avea să marcheze pentru totdeauna viaţa lui Edward. La fel de determinantă e integrarea sa într-una dintre numeroasele societăţi secrete ale elitelor financiare americane (aici, "Skull and Bones"), care-l va propulsa la timpul cuvenit spre O.S.S. În aceeaşi perioadă, cercul relaţiilor sociale din protipendadă va duce la căsătoria de convenienţă cu Clover (Angelina Jolie), prin sacrificarea iubitei de suflet (şi surde - semnificativ truc, într-un film despre cea mai mare cooperativă Ochiul şi Timpanul din lume) - şi, de acolo, la viaţa de familie a protagonistului (de asemenea determinantă în evoluţia ulterioară a acţiunii). Perioada petrecută la Londra, ca ofiţer O.S.S. alăturat colegilor din Intelligence Service, apoi la Berlin, cooperând cu agenţii N.K.G.B./M.G.B., fixează de asemenea o serie de motivaţii ce vor repercuta peste ani. Ca atare, Wilson devine epicentrul unui întreg sistem de relaţii, obligaţii şi interese de care depinde nu numai Los Cochinos, ci întregul context C.I.A. de la începutul anilor şaizeci - şi, în plan estetic, atitudinea artistică a Bunului păstor - sau a Agenţiei secrete, ca să fim corecţi distributiviceşte.
Căci, prin coliziunea atent controlată tuturor acestor vectori dramaturgici, filmul se concentrează într-o meditaţie despre ce înseamnă, pentru individ, puterea absolută (aici, constituită în informaţii, la fel cum Charlie Kane încercase s-o obţină cu ajutorul banilor - valuri toffleriene, din nou). Iar concluzia nu e deloc încurajatoare: preţul puterii devine, de la un moment dat, insuportabil, şi numai cei foarte tari şi fără nici un alt Dumnezeu decât Puterea însăşi îl pot plăti până la capăt. Edward Wilson îşi sacrifică fata iubită (Tammy Blanchard - o creaţie actoricească delicată şi meritorie, deşi paradoxurile personajului ar fi putut oferi mult mai mult) pentru o young lady care-i devine soţie, alcoolică şi înstrăinată (excelentă compoziţia Angelinei Jolie, sub a cărei mască mondenă pâlpâie mereu abisul singurătăţii interioare). Cei doi se înşală reciproc, mărturisit dar discret, ca să nu iasă scandal - şi, evident, va sosi şi momentul când nişte profesionişti ai Ochiului (de lângă Timpan) trimit niscaiva fotografii compromiţătoare, care duc la încălcarea protocolului conjugal şi deschid o nouă direcţie de manipulare. Oricum, cu ceva timp în urmă, un bătrân guru al operaţiunilor speciale, Dr. Fredericks (Michael Gambon), fusese sacrificat la rândul lui (fizic!), pentru că ştia prea multe, iar descoperirea orientării lui homosexuale îl făcea şantajabil. Există şi copilul, Edward jr. (Eddie Redmayne - un chip nearmonios, candid şi foarte vulnerabil, inspirat distribuit în rolul fiului-obiect) fostul adevărat motiv al căsătoriei, care acum ar trebui să fie adevăratul ideal al vieţii lui Edward, şi nu devine decât încă o piesă pe tabla de şah - o piesă folosită atât de crud şi fără scrupule, încât însuşi propriul lui tată va fi nevoit să-l rănească de moarte, ca să evite o nenorocire şi mai mare. Una peste alta, atotputernicul Edward Wilson, în plan exterior, devine unul dintre cei mai slabi şi neputincioşi oameni la nivel personal. Viaţa sa particulară nu-i mai aparţine. Tot ce ar trebui să facă parte din sufletul lui devine ţintă, victimă, subiect de troc, miză a trădării - vezi în special cel mai conotativ obiect al filmului, corăbioarele în sticle; din verigă a legăturii sufleteşti tată-fiu, clipperul cu cincisprezece vele devine marcă a încrederii pe veci compromise.
Ajuns la al treilea film din cariera sa de regizor, De Niro se vădeşte indubitabil dacă nu un mare artist, cel puţin un bun profesionist. Am arătat deja, în cele de mai sus, o parte din virtuţile sale în ceea ce priveşte meşteşugul de povestitor şi apetenţele de comentator (sensibil fără sentimentalism). Privirea incisivă în care cuprinde el Agenţia nu e nici patriotard-gongorică, nici teribilist antiamericană, cum ar fi putut predispune un asemenea subiect. The Good Shepherd reuşeşte performanţa de a fi detaşat şi echidistant, urmărind cu un fel de amărăciune obiectivă procesul de dezumanizare prin care trec aceşti maeştri sforari ai culiselor istoriei. Viziunea cinematografică a lui De Niro, bogată în elemente de film noir (atât prin natura subiectului, cât şi datorită epocii prezentate), are precizia unui joc de puzzle în care piesele de thriller compun o meditaţie despre condiţia umană - şi, în ultimă instanţă, formulează o întrebare: merită? Iar cadrul final, în care Matt Damon, cu servieta, pălăria şi eternul său trenci bej, se îndepărtează pe culoarul plin de pachete şi lăzi al noii aripi C.I.A. unde va funcţiona de-acum încolo secţia lui (deducem că tocmai s-a inaugurat sediul de la Langley), pare să spună: de ce n-ar merita? În fond, opţiunea e a lor.
23 martie, 2006, h. 10:45-12:01
Bucureşti, România
calex
pe 17 Octombrie 2010 19:20
Greu de urmarit pentru spectatorii de multiplex. Cronica din Raluk.ro bate saua ca e ... prea lung. E prea greu pentru cei care nu stiu istorie. Excelent ca lectie. Matt Damon e extraordinar (va vine sa credeti ca a fost si J. Bourne?) I-am dat numai 9 din zece pentru oarece tezism.
deea9595
pe 17 Octombrie 2010 12:23
un film foarte bun cu multi actori excelenti si o poveste grozava!
merita vazut!
pe 30 August 2010 22:34
[...] De Niro a facut The Good Shepherd pornind de la o idee foarte buna: aceea de a-i prezenta pe acei cvasi-anonimi care din umbra ne [...]
ice_eyes
pe 24 August 2010 22:36
l-am vazut la cinema, nu mai vazusem de mult un film la cinema si am fost usor impresionata de tema si subiect.
alphaville
pe 14 August 2010 12:40
abia astept sa il vad. dupa distributie, se anunta a fi un film bun. Matt Damon m`a tot incantat cu prestatia sa, se vede ca este un actor de elita. Si are doar 40 de ani!
LeX89
pe 10 Mai 2010 19:32
mie mi-a placut...nu e pentru oricine...pentru cei care sunt fani Jet Li sau Jean Claude Van Damme acest gen de filme sunt plictisitoare :P
pe 09 August 2007 14:09
Filmul este foarte bun, insa nu aceasta este problema. Stau si ma intreb: oare de ce s-a folosit formatul de imagine 4:3 si de ce sunetul este doar dolby stereo (doua canale) ? Pacat.
pe 05 Iulie 2007 18:08
este un alt nume pt dezastru
droopy
pe 29 Aprilie 2007 22:15
o mare dezamagire... distributie buna, scenariu dezolant!
michael_mike
pe 20 Aprilie 2007 16:26
nu merita 4 stele
pe 13 Aprilie 2007 23:42
Am plecat la mijlocul filmului. Deci....
pe 02 Aprilie 2007 05:19
is borriiiinggggggggg stai s a treaca o ora sa devina interesant ff plictisitorrrrr
pe 26 Februarie 2007 23:42
De la "Pianistul" nu am mai vazut un film asa de captivant
pe 30 Ianuarie 2007 23:39
cand apare la cinema???Cred e super tare
pe 28 Ianuarie 2007 21:25
Super filmu! merita vazut.
emanuel
pe 09 Mai 2006 15:19
Rezolvatus
pe 08 Mai 2006 23:59
Un nume important pe care l-ati pierdut din distributie e Joe Pesci in rolul mafiotului Joseph Palmi.De asemenea pt Joe Pesci e o mult asteptata revenire pe ecran dupa o pauza de aproape 9 ani.
pe 12 Februarie 2006 05:30
astept cu nerabdare sa-l vad,are super distributie si trebuie sa fie cool!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
"De ce nu folosiţi niciodată the înainte de "C.I.A."?
"Da' ce, tu spui vreodată the God?"
Plasat spre final, în zona "concluziilor", şi ales şi ca tag-line al filmului, acest schimb de replici comprimă de minune esenţa "Agenţiei... (secrete)", cum s-au simţit datori distribuitorii noştri să adauge în traducerea grădiniţistică as usual a titlului pentru cinematografele româneşti). Din prea multe puncte de vedere care contează, Agenţia Centrală de Informaţii constituie o putere mondială supremă. Conform teoriei toffleriene, dacă în Primul Val, cel al economiei agricole, puterea însemna violenţă (forţă brută, arme şi ostaşi), în Al Doilea Val, al industrializării, se trecuse la puterea banilor, actualmente ne aflăm deja în plin tranzit spre Al Treilea Val, al informaţiilor, aflat sub semnul dictonului "knowledge is power". Iar sub aspectul cunoaşterii convertite în putere absolută, C.I.A. este, de bună seamă, Dumnezeu. Nearticulat.
Virtualmente pe tot parcursul existenţei sale, Agenţia s-a ţinut reciproc în şah cu pandantul ei eurasiatic, Komitet Gosudarstvennoy Beznopasnosti (Comitetul pentru Siguranţa Statului). Fosta O.S.S. s-a convertit în C.I.A. în aceeaşi perioadă în care şi seria Ceka, G.P.U., O.G.P.U., G.U.G.B. / N.K.V.D., N.K.G.B., M.G.B. se stabiliza denominativ ca K.G.B. (cacofonie involuntară, da' nu face nimic). Mutările lor pe eşichierul lumii au înrâurit o bună parte din istoria mondială din cea de-a doua jumătate a secolului XX, iar unele dintre cele mai interesante gambituri şi schimburi de pioni s-au produs în arealul strategic al Americii Centrale. Simbioza perfect echilibrată a celor două superputeri informative, de care depindea însăşi supravieţuirea fiecăreia dintre ele, în cadrul legiferării şi finanţării respectivelor blocuri militaro-industriale, se baza pe nebunii de câmpuri albe şi negre capabili să atace pieziş - iar în Caraibe, diagonala (...roşie) a fost acaparată, evident, de nebunul cel mai Fidel. Evident, chestia asta-i venea ca un cui în cap lui J.F.K., care fără să stea mult pe gânduri a pus de-o invazie inopinată a Cubei, sortită să devină notoria debarcare din Baja de los Cochinos - poate cel mai răsunător fiasco din istoria C.I.A. De ce fiasco? Fiindcă între corifeii agenţiilor secrete de informaţii au existat întotdeauna legături subterane. Aşa cum arată (romanţat şi thrillerizat) numeroase romane de David Morrell (şi de mulţi alţi autori), superspionii sunt prea inteligenţi ca să stea la mâna liderilor politici. Ca stat în stat, ei sunt cei ce fac politica - şi, adeseori, istoria - iar peste acordurile lor subterane nu trece nimeni. Până şi Hitler a căzut din cauza unei mici înţelegeri între britanici şi Canaris - ca să nu mai vorbim de popicele regimurilor est-europene în 1989.
Aşadar, C.I.A. şi K.G.B. au convenit că e în interesul lor al amândurora ca sula castristă să rămână înfiptă în coasta Statelor Unite, iar trupele de asalt de la Los Cochinos au fost întâmpinate nu cu flori civile, ci cu foc militar. Cu ce anume s-au achitat ruşii, nu ştim încă - putem numai să speculăm. Şi asta şi face The Good Shepherd, preţ de două ore şi patruzeci şi şapte de minute. Speculează.
Dar, nu vă speriaţi. Speculează inteligent şi antrenant. Deşi ritmul narativ e lent, insinuant, "la pas", toate secvenţele dospesc de tensiune interioară, iar povestirea are marele merit de a fi nu numai extrem de complex construită, dar şi filată abil, astfel încât să se poată urmări fără a sacrifica misteriosul în favoarea explicitului; de fiecare dată când avem senzaţia că-ncepem să nu mai înţelegem, ni se oferă exact doza necesară de divulgare pentru a merge mai departe - astfel încât, până în final, complicatul păienjeniş de intrigi ale primilor ani din existenţa C.I.A. să devină cum nu se poate mai limpede.
Cum am dat de înţeles mai sus, pretextul dramaturgic şi trăgaciul narativ al filmului este eşecul de la Los Cochinos. Imediat după ratarea operaţiunii, marele şef al operaţiunilor speciale, Edward Wilson (Matt Damon, într-o suav-angoasantă compoziţie de candoare şi perfidie, cu o mască de etern student cu ochelari sub ale cărei tăceri mocnesc sumedenie de taine impenetrabile), începe să descâlcească iţele care vor duce la nodul ascuns al trădării - şi, aşa cum se întâmplă de-atâtea ori într-o tramă de această factură, fiecare duce undeva în trecut. Prin urmare, cea mai mare parte a filmului se structurează pe canavaua paralelismului temporal, între ancheta din 1961 şi deceniile care au precedat-o.
Printr-o foarte inteligentă construcţie a personajului principal, cu universul său psihologic şi motoarele afective şi memorialistice care-l animă, începutul începutului se situează undeva în anii nebuni, când tatăl său se sinucide - şi, spre sfârşit, vom găsi şi cheia acelui mister ce avea să marcheze pentru totdeauna viaţa lui Edward. La fel de determinantă e integrarea sa într-una dintre numeroasele societăţi secrete ale elitelor financiare americane (aici, "Skull and Bones"), care-l va propulsa la timpul cuvenit spre O.S.S. În aceeaşi perioadă, cercul relaţiilor sociale din protipendadă va duce la căsătoria de convenienţă cu Clover (Angelina Jolie), prin sacrificarea iubitei de suflet (şi surde - semnificativ truc, într-un film despre cea mai mare cooperativă Ochiul şi Timpanul din lume) - şi, de acolo, la viaţa de familie a protagonistului (de asemenea determinantă în evoluţia ulterioară a acţiunii). Perioada petrecută la Londra, ca ofiţer O.S.S. alăturat colegilor din Intelligence Service, apoi la Berlin, cooperând cu agenţii N.K.G.B./M.G.B., fixează de asemenea o serie de motivaţii ce vor repercuta peste ani. Ca atare, Wilson devine epicentrul unui întreg sistem de relaţii, obligaţii şi interese de care depinde nu numai Los Cochinos, ci întregul context C.I.A. de la începutul anilor şaizeci - şi, în plan estetic, atitudinea artistică a Bunului păstor - sau a Agenţiei secrete, ca să fim corecţi distributiviceşte.
Căci, prin coliziunea atent controlată tuturor acestor vectori dramaturgici, filmul se concentrează într-o meditaţie despre ce înseamnă, pentru individ, puterea absolută (aici, constituită în informaţii, la fel cum Charlie Kane încercase s-o obţină cu ajutorul banilor - valuri toffleriene, din nou). Iar concluzia nu e deloc încurajatoare: preţul puterii devine, de la un moment dat, insuportabil, şi numai cei foarte tari şi fără nici un alt Dumnezeu decât Puterea însăşi îl pot plăti până la capăt. Edward Wilson îşi sacrifică fata iubită (Tammy Blanchard - o creaţie actoricească delicată şi meritorie, deşi paradoxurile personajului ar fi putut oferi mult mai mult) pentru o young lady care-i devine soţie, alcoolică şi înstrăinată (excelentă compoziţia Angelinei Jolie, sub a cărei mască mondenă pâlpâie mereu abisul singurătăţii interioare). Cei doi se înşală reciproc, mărturisit dar discret, ca să nu iasă scandal - şi, evident, va sosi şi momentul când nişte profesionişti ai Ochiului (de lângă Timpan) trimit niscaiva fotografii compromiţătoare, care duc la încălcarea protocolului conjugal şi deschid o nouă direcţie de manipulare. Oricum, cu ceva timp în urmă, un bătrân guru al operaţiunilor speciale, Dr. Fredericks (Michael Gambon), fusese sacrificat la rândul lui (fizic!), pentru că ştia prea multe, iar descoperirea orientării lui homosexuale îl făcea şantajabil. Există şi copilul, Edward jr. (Eddie Redmayne - un chip nearmonios, candid şi foarte vulnerabil, inspirat distribuit în rolul fiului-obiect) fostul adevărat motiv al căsătoriei, care acum ar trebui să fie adevăratul ideal al vieţii lui Edward, şi nu devine decât încă o piesă pe tabla de şah - o piesă folosită atât de crud şi fără scrupule, încât însuşi propriul lui tată va fi nevoit să-l rănească de moarte, ca să evite o nenorocire şi mai mare. Una peste alta, atotputernicul Edward Wilson, în plan exterior, devine unul dintre cei mai slabi şi neputincioşi oameni la nivel personal. Viaţa sa particulară nu-i mai aparţine. Tot ce ar trebui să facă parte din sufletul lui devine ţintă, victimă, subiect de troc, miză a trădării - vezi în special cel mai conotativ obiect al filmului, corăbioarele în sticle; din verigă a legăturii sufleteşti tată-fiu, clipperul cu cincisprezece vele devine marcă a încrederii pe veci compromise.
Ajuns la al treilea film din cariera sa de regizor, De Niro se vădeşte indubitabil dacă nu un mare artist, cel puţin un bun profesionist. Am arătat deja, în cele de mai sus, o parte din virtuţile sale în ceea ce priveşte meşteşugul de povestitor şi apetenţele de comentator (sensibil fără sentimentalism). Privirea incisivă în care cuprinde el Agenţia nu e nici patriotard-gongorică, nici teribilist antiamericană, cum ar fi putut predispune un asemenea subiect. The Good Shepherd reuşeşte performanţa de a fi detaşat şi echidistant, urmărind cu un fel de amărăciune obiectivă procesul de dezumanizare prin care trec aceşti maeştri sforari ai culiselor istoriei. Viziunea cinematografică a lui De Niro, bogată în elemente de film noir (atât prin natura subiectului, cât şi datorită epocii prezentate), are precizia unui joc de puzzle în care piesele de thriller compun o meditaţie despre condiţia umană - şi, în ultimă instanţă, formulează o întrebare: merită? Iar cadrul final, în care Matt Damon, cu servieta, pălăria şi eternul său trenci bej, se îndepărtează pe culoarul plin de pachete şi lăzi al noii aripi C.I.A. unde va funcţiona de-acum încolo secţia lui (deducem că tocmai s-a inaugurat sediul de la Langley), pare să spună: de ce n-ar merita? În fond, opţiunea e a lor.
23 martie, 2006, h. 10:45-12:01
Bucureşti, România
merita vazut!