Părerea criticului
În 2004 se lansa The Grudge, bazat pe filmul japonez din 2002 Ju-on. The Grudge nu a entuziasmat criticii de film dar a rămas în imaginarul colectiv prin câteva scene înfricoșătoare, printre care cea de la duș. Filmul deține recordul de a fi unul dintre readaptările de horror-uri japoneze cu cele mai mari încasări, care și-a edificat locul în cultura populară americană, alături de The Ring. Grudge 2, la 16 ani distanță de ultimul film din serie, rulează pe marile noastre ecrane, reluând rețeta care a făcut celebră povestea.

Noua povestire explorează în continuare misterul lui „Grudge” arătând cum s-a răspândit blestemul dincolo de zidurile ruinate ale casei unde a luat fiinţă...
Dacă filmul original este plasat în Japonia cu toată credința în fantome și tezaurul de superstiții din partea locului, ultimul din serie repetă aceleași sperieturi și exact aceeași tematică. Vedem o casă bântuită, mame, copii, cupluri, și știm – nu-i așa – ce sfârșit îi așteaptă, pentru că fantomele stau la pândă. Însă, dincolo de jump-scares, sau de fețele malefice pe care nu le descriem – lăsăm această surpriză spectatorilor – e greu de găsit ceva proaspăt sau inedit în film. Nici vrăjitoare, nici demoni, ba chiar și fantomele repetă aceleași tipare și sunt previzibile.
Spre deosebire de primele filme, Grudge nu reușește să se lege de o lume mitică și de imaginarul colectiv, ci este o galerie de monștri care evoluează doar între zidurile unei case bântuite, plus câteva clișee de familie. Dacă vă ajung sperieturile, s-ar putea ca noul Grudge să vă placă. Însă, dacă vreți o frică mai rafinată, ar putea să vă dezamăgească.