Părerea criticului
Apocalipsele microbiologice au fost dintotdeauna printre cele mai terifiante, data fiind accesbilitatea lor emotionala - cui nu-i e frica de epidemii, de virusi, mai nou de S.I.D.A.? - si au oferit totodata sansa extrem de generoasa a unor dezvoltari reusite, atat prin potentialul lor de hard-S.F. (cine-ar putea uita crichtonianul The andromeda Strain, inspirat transpus pe ecran de Robert Wise), cat si pentru ca deschid calea unor evolutii sociale mult mai limpezi si curate, in zona soft-S.F.-ului (vezi celebrul The Stand al lui Stephen King). Merita sa amintim si asocierea lor cu militantismul ecologic, ca in 12 Monkeys al lui Terry Gilliam, sau tulburatoarea povestire The Last Flight of Dr. ain, de James Tiptree jr., unde un virusolog indragostit la propriu de Gaia (ca proiectie sexy-feminizata a maicii Terra) raspandea germenii mortii pe toata planeta, prin intermediul pasarilor calatoare, ca s-o scape de ingratii ei fii antropoizi. Cam acelasi lucru se intampla si aici, desi sub o forma si mai interesanta: aparatorii sunt plantele - care, percepand pericolul reprezentat de specia umana pentru habitatul lor, incep sa emita spontan niste spori ce blocheaza intr-o anumita ordine neurotransmitatorii cerebrali, astfel inversand instinctul de conservare si determinand sinuciderea spontana a celor contaminati. Drept pentru care, omenirea incepe sa se sinucida in masa, iar cei inca neatinsi, si teribil de inspaimantati, fug mancand pamantul (scuzati bancul, n-a fost cu intentie).
Ar fi putut, asadar, sa fie un S.F. cu componenta hard-stiintifica accentuata, ca la Crichton. Nu e.
Nu e, din simplul motiv ca partea de science se rezuma... fix la ce v-am spus mai sus! atata se expliciteaza si in film. in rest, actiunea e lasata sa curga.
Sa curga, dar cu hacuri. N-ar fi fost rau nici sa pastram motivatia S.F. strict la nivel incipient, pentru a urmari evolutia starii de teroare si nimic mai mult (nici in The Birds nu se explica mare lucru; Daphne du Maurier facea doar o referire vaga la posibilul stres cauzat de conditiile atmosferice, iar Hitchcock, nici macar atat - ne speria, si pace). Din pacate, nici formula asta nu tine. in primul rand, pentru ca scenariul e total ilogic. Ori de cate ori pe plante le-apuca batua, ce sa vezi? Se porneste vantul (de la sine!) si se-aduna nori negri pe cer. De ce? Ca sa stie personajele (si spectatorii) ca se pune de-un nou atac. Cum fac pomii si tufele figura cu vantul si norii... e partea a doua.
Dar - sa vezi si sa nu crezi! Toata povestea, de la prima si cea dintai izbucnire, si pana la potolirea ei, dureaza aproximativ douazeci si patru de ore si saptesprezece minute jumatate. Estimp, tot poporul, de la vladica din Washington D.C. pana la opinca dintr-un satuc pennsylvan, intelege ce se intampla, din ce cauza, si ce-i de facut. si ca sa fie clar ca ne aflam in plin diletantism, lipsa de verosimilitate se transmite pana la cele mai marunte reactii ale personajelor, de-un schematism si-o falsitate cum nici in Resident Evil n-am vazut. si nu numai atat...
Povestirea, fie si doar la nivel structural, e de-o liniaritate care aminteste de neofitii din cenaclurile S.F. ale anilor optzeci.
Scenariul e construit pe sistemul ma dusei si ma-ntorsei - nu tu amorsari de situatii, nu pusti cehoviene, nu carlige, nu nimic. Tot ce se intampla, are doar rostul de a se consuma pe loc si atat. Nici nu e de mirare ca, de la un moment dat, filmul devine atat de trenant, incat daca primul sfert de ora se urmareste cu sufletul la gura, ultimul e marcat de cascaturi din-falci-trosnitoare.
Trebuie totusi sa recunoastem ca o contributie in acest sens isi aduce si regia. M. Night Shyamalan a facut ceva senzatie cu The Sixth Sense - si cam gata. De-atunci, din a99, parcursul marcat de Unbreakable, Signs, The Village si Lady in the Water l-a purtat, rapid dar sigur, din ce in ce mai jos. Cu actualul Happening, mai reuseste o singura performanta: aceea de a ne speria frumos la-nceput, si a ne tine-n priza cu fiorul narativ, cam jumatate din film. Cum, insa, scenariul e tot al lui, n-are nici o scuza pentru faptul ca, de la mijloc incolo, totul se moleseste de-a binelea. Daca primele doua atacuri, din New York si Philadelphia, erau realmente angoasante, ultima treime e absolut anticlimactica. Nu numai ca nu se mai intampla nimic, totul dezumflandu-se treptat si de la sine, dar si la nivelul tensiunii interioare se instapaneste o stare de lesin triumfal. si, ca sa le puna capac la toate, in epilog nu-i vine alta idee decat arhirasuflatul truc al cercului care se inchide - adica, iar o luam de la-nceput! Unde? La Paris! Cum? Ca-n 28 Weeks Later.
Se mai remarca si un pansant apasat spre patetismul à la arstizza Romanescu - tot filmu-i doldora de personaje care se iau de mana-n plan detaliu, adanc, semn ca noi suntem solidari si numai moartea ne va desparti, sau care se uita luuung si holbaaat incotrova, semn ba ca acum ne vedem pentru ultima oara, ba ca acum ne revedem pentru prima oara, ba ca, in genere si in principiu, e naspa. Pe acorduri muzicale bubuitoare.
aceeasi muzica bubuie cam tot timpul, dar mai cu seama cand e pe muritelea - atunci survin tanguitor si viorile.
Procedeul se remarca cel mai tare in secventa cand doamna Jones (Betty Buckley, singura buna din toata distributia) se da cu capul de pereti si sparge geamurile cu fruntea - final de horror caznit al celui mai reusit episod al filmului, cel cu noaptea petrecuta in casa batranicii ce se releva treptat o psihopata fanatica religios (din pacate, cliseu-i vechi... si nou, cum am vazut recent in the Mist). E singura zona unde relatiile dintre personaje reusesc sa incropeasca putintica tensiune, si anxietate veritabila.
De asemenea, sunt remarcabile mizanscenele si decupajele primelor doua atacuri - precise, dramatice, inventive (mai ales parcursul pistolului folosit de trei sinucigasi la rand, sau caderile muncitorilor de pe schele, filmate cu o simplitate seaca si o discretie taioasa care ar fi trebuit sa determine conceptia stilistica a intregului film. asa se pun eficient in imagini grozaviile - cu contrapunctul obiectivitatii clinice si al falsei indiferente. Cine se-arunca in istericale si tautologii, isi asuma un risc deloc de neglijat: sa-i rada lumea cand mor eroii.
Ar fi putut, asadar, sa fie un S.F. cu componenta hard-stiintifica accentuata, ca la Crichton. Nu e.
Nu e, din simplul motiv ca partea de science se rezuma... fix la ce v-am spus mai sus! atata se expliciteaza si in film. in rest, actiunea e lasata sa curga.
Sa curga, dar cu hacuri. N-ar fi fost rau nici sa pastram motivatia S.F. strict la nivel incipient, pentru a urmari evolutia starii de teroare si nimic mai mult (nici in The Birds nu se explica mare lucru; Daphne du Maurier facea doar o referire vaga la posibilul stres cauzat de conditiile atmosferice, iar Hitchcock, nici macar atat - ne speria, si pace). Din pacate, nici formula asta nu tine. in primul rand, pentru ca scenariul e total ilogic. Ori de cate ori pe plante le-apuca batua, ce sa vezi? Se porneste vantul (de la sine!) si se-aduna nori negri pe cer. De ce? Ca sa stie personajele (si spectatorii) ca se pune de-un nou atac. Cum fac pomii si tufele figura cu vantul si norii... e partea a doua.
Dar - sa vezi si sa nu crezi! Toata povestea, de la prima si cea dintai izbucnire, si pana la potolirea ei, dureaza aproximativ douazeci si patru de ore si saptesprezece minute jumatate. Estimp, tot poporul, de la vladica din Washington D.C. pana la opinca dintr-un satuc pennsylvan, intelege ce se intampla, din ce cauza, si ce-i de facut. si ca sa fie clar ca ne aflam in plin diletantism, lipsa de verosimilitate se transmite pana la cele mai marunte reactii ale personajelor, de-un schematism si-o falsitate cum nici in Resident Evil n-am vazut. si nu numai atat...
Povestirea, fie si doar la nivel structural, e de-o liniaritate care aminteste de neofitii din cenaclurile S.F. ale anilor optzeci.
Scenariul e construit pe sistemul ma dusei si ma-ntorsei - nu tu amorsari de situatii, nu pusti cehoviene, nu carlige, nu nimic. Tot ce se intampla, are doar rostul de a se consuma pe loc si atat. Nici nu e de mirare ca, de la un moment dat, filmul devine atat de trenant, incat daca primul sfert de ora se urmareste cu sufletul la gura, ultimul e marcat de cascaturi din-falci-trosnitoare.
Trebuie totusi sa recunoastem ca o contributie in acest sens isi aduce si regia. M. Night Shyamalan a facut ceva senzatie cu The Sixth Sense - si cam gata. De-atunci, din a99, parcursul marcat de Unbreakable, Signs, The Village si Lady in the Water l-a purtat, rapid dar sigur, din ce in ce mai jos. Cu actualul Happening, mai reuseste o singura performanta: aceea de a ne speria frumos la-nceput, si a ne tine-n priza cu fiorul narativ, cam jumatate din film. Cum, insa, scenariul e tot al lui, n-are nici o scuza pentru faptul ca, de la mijloc incolo, totul se moleseste de-a binelea. Daca primele doua atacuri, din New York si Philadelphia, erau realmente angoasante, ultima treime e absolut anticlimactica. Nu numai ca nu se mai intampla nimic, totul dezumflandu-se treptat si de la sine, dar si la nivelul tensiunii interioare se instapaneste o stare de lesin triumfal. si, ca sa le puna capac la toate, in epilog nu-i vine alta idee decat arhirasuflatul truc al cercului care se inchide - adica, iar o luam de la-nceput! Unde? La Paris! Cum? Ca-n 28 Weeks Later.
Se mai remarca si un pansant apasat spre patetismul à la arstizza Romanescu - tot filmu-i doldora de personaje care se iau de mana-n plan detaliu, adanc, semn ca noi suntem solidari si numai moartea ne va desparti, sau care se uita luuung si holbaaat incotrova, semn ba ca acum ne vedem pentru ultima oara, ba ca acum ne revedem pentru prima oara, ba ca, in genere si in principiu, e naspa. Pe acorduri muzicale bubuitoare.
aceeasi muzica bubuie cam tot timpul, dar mai cu seama cand e pe muritelea - atunci survin tanguitor si viorile.
Procedeul se remarca cel mai tare in secventa cand doamna Jones (Betty Buckley, singura buna din toata distributia) se da cu capul de pereti si sparge geamurile cu fruntea - final de horror caznit al celui mai reusit episod al filmului, cel cu noaptea petrecuta in casa batranicii ce se releva treptat o psihopata fanatica religios (din pacate, cliseu-i vechi... si nou, cum am vazut recent in the Mist). E singura zona unde relatiile dintre personaje reusesc sa incropeasca putintica tensiune, si anxietate veritabila.
De asemenea, sunt remarcabile mizanscenele si decupajele primelor doua atacuri - precise, dramatice, inventive (mai ales parcursul pistolului folosit de trei sinucigasi la rand, sau caderile muncitorilor de pe schele, filmate cu o simplitate seaca si o discretie taioasa care ar fi trebuit sa determine conceptia stilistica a intregului film. asa se pun eficient in imagini grozaviile - cu contrapunctul obiectivitatii clinice si al falsei indiferente. Cine se-arunca in istericale si tautologii, isi asuma un risc deloc de neglijat: sa-i rada lumea cand mor eroii.
