Părerea criticului
Povestea iubirii este unul din acele filme pe care trebuie să le vezi cu inima deschisă şi, dacă îţi place să analizezi mai la rece producţiile cinematografice, cu mintea parţial închisă. O explozie de entuziasm specifică lui Radu Mihăileanu, filmul face un slalom solicitant prin diverse perioade de timp, dar reuşeşte să transmită şi un mesaj acaparator: cu toţii suntem sclavii iubirii şi pentru ea sau din cauza ei suntem în stare de cele mai nobile, dar şi cele mai abjecte gesturi.
Povestea iubirii (sau Istoria iubirii, dacă e să ne luăm după titlul de pe copia proiectată aseară în cadrul festivalului Transilvania) este debutul în limba engleză al regizorului de origine română Radu Mihăileanu. O parte a acţiunii are loc într-un sat din Polonia anilor '40, când exuberanta Alma (Gemma Arterton) îl joacă pe degete pe delicatul scriitor Leo (Mark Rendall). Ameninţarea războiului îi desparte şi, în 2008, Leo (Derek Jacobi) trăieşte singur în metropola americană. Ce s-a întâmplat cu Alma? Ce s-a ales de iubirea lor?
Scenariul, căruia i-ar fi folosit un "script doctor" (specialist în îmbunătăţirea scenariilor) care să nu iubească personajele la fel de mult ca Mihăileanu, împleteşte povestea lui Leo cu cea a unei a doua Alma (Sophie Nélisse din The Book Thief), o adolescentă a cărei mamă este angajată, în prezent, să traducă romanul chilian La historia del amor. Evident, între roman şi Leo este o puternică legătură.
Un amalgam de sentimente şi reacţii îngreunat de ocolişuri scenaristice, Povestea iubirii beneficiază de un Derek Jacobi în plină vervă. La aproape 80 de ani, acesta umple ecranul cu o energie contagioasă, cu atât mai impresionată cu cât viaţa personajului său nu e deloc lipsită de suferinţă. Un menestrel al dragostei, Leo ştie cum să se bucure atunci când are parte de ea şi cum să o celebreze şi să şi-o reamintească atunci când aceasta dispare. Experienţele personajului, pe care soarta îl văduveşte şi de dragoste, dar şi de rodul talentului literar, transmit complicat un mesaj simplu: în ciuda oricăror vicisitudini, viaţa e făcută ca să muşti cu poftă din ea.
Povestea iubirii este şi un mijloc de a vedea evoluţia regizorală a lui Radu Mihăileanu. Devenit cunoscut la sfârşitul anilor '90 cu Train de vie, acesta vede un vârf al carierei în sensibilul Va, vis et deviens (un îndemn pe care îl urmează şi protagonistul din Povestea iubirii). Elementele comice şi clişeele legate de preocupările "business" ale muzicienilor evrei din Concertul şi emanciparea femeilor din La source des femmes reapar ca teme mai generale în Povestea iubirii şi dovedesc, că oricât de mulţi sau puţini ţi-ar fi anii, este întotdeauna bine să-ţi spui ţie şi celor din jur ce vrei.
Da, filmul este prea lung (134 de minute), iar scenariul este prea scăpat din frâu. Actorii sunt uneori prea teatrali şi exageraţi şi îşi interpretează replicile, chiar şi pe cele plate, de parcă ar fi gata să explodeze. Dar această adâncă plecăciune făcută în faţa dragostei, cu toate beteşugurile ei, reuşeşte cumva să emoţioneze. Publicul are toate şansele să se lase luat de iureşul sentimentelor şi să respire dragoste alături de Leo şi de Alma. Şi, cine ştie, după terminarea filmului să îndrăznească să iubească mai intens.
Povestea iubirii (sau Istoria iubirii, dacă e să ne luăm după titlul de pe copia proiectată aseară în cadrul festivalului Transilvania) este debutul în limba engleză al regizorului de origine română Radu Mihăileanu. O parte a acţiunii are loc într-un sat din Polonia anilor '40, când exuberanta Alma (Gemma Arterton) îl joacă pe degete pe delicatul scriitor Leo (Mark Rendall). Ameninţarea războiului îi desparte şi, în 2008, Leo (Derek Jacobi) trăieşte singur în metropola americană. Ce s-a întâmplat cu Alma? Ce s-a ales de iubirea lor?
Scenariul, căruia i-ar fi folosit un "script doctor" (specialist în îmbunătăţirea scenariilor) care să nu iubească personajele la fel de mult ca Mihăileanu, împleteşte povestea lui Leo cu cea a unei a doua Alma (Sophie Nélisse din The Book Thief), o adolescentă a cărei mamă este angajată, în prezent, să traducă romanul chilian La historia del amor. Evident, între roman şi Leo este o puternică legătură.
Un amalgam de sentimente şi reacţii îngreunat de ocolişuri scenaristice, Povestea iubirii beneficiază de un Derek Jacobi în plină vervă. La aproape 80 de ani, acesta umple ecranul cu o energie contagioasă, cu atât mai impresionată cu cât viaţa personajului său nu e deloc lipsită de suferinţă. Un menestrel al dragostei, Leo ştie cum să se bucure atunci când are parte de ea şi cum să o celebreze şi să şi-o reamintească atunci când aceasta dispare. Experienţele personajului, pe care soarta îl văduveşte şi de dragoste, dar şi de rodul talentului literar, transmit complicat un mesaj simplu: în ciuda oricăror vicisitudini, viaţa e făcută ca să muşti cu poftă din ea.
Povestea iubirii este şi un mijloc de a vedea evoluţia regizorală a lui Radu Mihăileanu. Devenit cunoscut la sfârşitul anilor '90 cu Train de vie, acesta vede un vârf al carierei în sensibilul Va, vis et deviens (un îndemn pe care îl urmează şi protagonistul din Povestea iubirii). Elementele comice şi clişeele legate de preocupările "business" ale muzicienilor evrei din Concertul şi emanciparea femeilor din La source des femmes reapar ca teme mai generale în Povestea iubirii şi dovedesc, că oricât de mulţi sau puţini ţi-ar fi anii, este întotdeauna bine să-ţi spui ţie şi celor din jur ce vrei.
Da, filmul este prea lung (134 de minute), iar scenariul este prea scăpat din frâu. Actorii sunt uneori prea teatrali şi exageraţi şi îşi interpretează replicile, chiar şi pe cele plate, de parcă ar fi gata să explodeze. Dar această adâncă plecăciune făcută în faţa dragostei, cu toate beteşugurile ei, reuşeşte cumva să emoţioneze. Publicul are toate şansele să se lase luat de iureşul sentimentelor şi să respire dragoste alături de Leo şi de Alma. Şi, cine ştie, după terminarea filmului să îndrăznească să iubească mai intens.
