Părerea criticului
Cine s-ar fi aşteptat ca Alexander Payne, unul din numele emblematice ale cinemaului independent american, să vină cu un film perfect de Crăciun, dar The Holdovers exact asta este. Deşi filmul s-a bucurat de o primire entuziastă de la premiera mondială din vară, niciun distribuitor din România nu s-a gândit să lanseze filmul şi la noi în ţară şi, având în vedere că povestea e în strânsă sincronizare cu Crăciunul, probabil că nu va fi lansat nici după anunţarea nominalizărilor la Oscar de la anul, unde The Holdovers e considerat unul dintre favoriţi.
Da, The Holdovers este unul dintre acele filme peste care e mai bine să dai din întâmplare, decât să-ţi fie prezentat ca o recomandare obligatorie, dar e mai bine să-l vezi recomandat în preajma Sărbătorilor, decât să-l descoperi cine ştie când sau să nu-l descoperi deloc. Acţiunea are loc în decembrie 1970, când un liceu cu internat este cuprins de febra Sărbătorilor. Elevii se laudă cu destinaţiile exotice pe care le vor vizita în vacanţă alături de familiile înstărite, dar unii dintre ei sunt acei holdovers titulari, adică cei care rămân în internat peste vacanţă. De ei vor avea grijă exigentul şi sarcasticul profesor Paul Hunham (Paul Giamatti) şi bucătăreasa Mary (Da'Vine Joy Randolph), al cărei fiu tocmai a murit în Războiul din Vietnam.
Probabil că Alexander Payne a început să scrie scenariul acestui film dorindu-şi un Singur acasă pentru publicul adult. Şi exact asta şi este The Holdovers, cu o infuzie generoasă din Dead Poets Society. Ca şi în Singur acasă, izolarea eroilor schimbă legile şi aşteptările, invitând pe de o parte câteva lecţii despre viaţă (indiferent de vârsta celui care le primeşte) şi o apropiere. The Holdovers te face nu doar să apreciezi sau să redescoperi spiritul Sărbătorilor, ci şi să te întorci spre apropiaţi şi să le oferi nu cadouri, ci atenţia, empatia şi răbdarea ta, al căror efect benefic pe termen lung întrece orice satisfacţie pe care ar putea-o produce cine ştie ce cadou cumpărat într-o doară.
The Holdovers propune câteva relaţii pline de potenţial. Pe de o parte îl avem pe taciturnul Paul, profesor care îşi dispreţuieşte elevii nu doar pentru că sunt leneşi şi nu-i duce mintea, ci mai ales pentru că, deşi sunt leneşi şi nu-i duce mintea, viitorul le este asigurat datorită familiilor influente care îi vor transforma în elita de mâine. De cealaltă parte îi avem pe elevi, mai ales Angus (Dominic Sessa), care ar putea fi favoritul profesorului dacă acesta ar catadicsi să aibă un favorit. Apropierea forţată de Crăciun îl face pe Paul să descopere că viaţa lui Angus nu e la fel de lipsită de obstacole, iar pe Angus să descopere că, în spatele aparenţei neprimitoare şi caustice, în pieptul lui Paul bate o inimă mare.
Alături de cei doi este Mary, cea care conduce cu o mână de fier bucătăria internatului şi suferă în tăcere din cauza pierderii fiului. Durerea ei, cea mai mare durere imaginabilă, este ca o oglindă pentru problemele celorlalte personaje, invitând la o relativizare a nemulţumirii şi o reajustare a aşteptărilor. În proximitatea acestei pierderi colosale, Paul şi Angus (şi alături de ei, noi, spectatorii) învaţă că singurătatea sau un Crăciun petrecut departe de familie nu sunt o nenorocire. Mai mult, că pot deveni terenul fertil pentru a ne sincroniza singurătăţile şi a ne oferi reciproc alinare, oricâte diferenţe ne separă.
Rar găseşti un film american cu un mesaj mai benefic (engleza are cuvântul perfect, wholesome, pentru a aproxima esenţa acestui mesaj, dar în limba română nu avem o traducere perfectă), prin urmare îţi recomandăm călduros să călătoreşti două ore în iarna lui 1970, prilej perfect de reactivare a unui celebru şi bântuitor slogan al ultimelor decenii: "De Crăciun, fii mai bun!"
Da, The Holdovers este unul dintre acele filme peste care e mai bine să dai din întâmplare, decât să-ţi fie prezentat ca o recomandare obligatorie, dar e mai bine să-l vezi recomandat în preajma Sărbătorilor, decât să-l descoperi cine ştie când sau să nu-l descoperi deloc. Acţiunea are loc în decembrie 1970, când un liceu cu internat este cuprins de febra Sărbătorilor. Elevii se laudă cu destinaţiile exotice pe care le vor vizita în vacanţă alături de familiile înstărite, dar unii dintre ei sunt acei holdovers titulari, adică cei care rămân în internat peste vacanţă. De ei vor avea grijă exigentul şi sarcasticul profesor Paul Hunham (Paul Giamatti) şi bucătăreasa Mary (Da'Vine Joy Randolph), al cărei fiu tocmai a murit în Războiul din Vietnam.
Probabil că Alexander Payne a început să scrie scenariul acestui film dorindu-şi un Singur acasă pentru publicul adult. Şi exact asta şi este The Holdovers, cu o infuzie generoasă din Dead Poets Society. Ca şi în Singur acasă, izolarea eroilor schimbă legile şi aşteptările, invitând pe de o parte câteva lecţii despre viaţă (indiferent de vârsta celui care le primeşte) şi o apropiere. The Holdovers te face nu doar să apreciezi sau să redescoperi spiritul Sărbătorilor, ci şi să te întorci spre apropiaţi şi să le oferi nu cadouri, ci atenţia, empatia şi răbdarea ta, al căror efect benefic pe termen lung întrece orice satisfacţie pe care ar putea-o produce cine ştie ce cadou cumpărat într-o doară.
The Holdovers propune câteva relaţii pline de potenţial. Pe de o parte îl avem pe taciturnul Paul, profesor care îşi dispreţuieşte elevii nu doar pentru că sunt leneşi şi nu-i duce mintea, ci mai ales pentru că, deşi sunt leneşi şi nu-i duce mintea, viitorul le este asigurat datorită familiilor influente care îi vor transforma în elita de mâine. De cealaltă parte îi avem pe elevi, mai ales Angus (Dominic Sessa), care ar putea fi favoritul profesorului dacă acesta ar catadicsi să aibă un favorit. Apropierea forţată de Crăciun îl face pe Paul să descopere că viaţa lui Angus nu e la fel de lipsită de obstacole, iar pe Angus să descopere că, în spatele aparenţei neprimitoare şi caustice, în pieptul lui Paul bate o inimă mare.
Alături de cei doi este Mary, cea care conduce cu o mână de fier bucătăria internatului şi suferă în tăcere din cauza pierderii fiului. Durerea ei, cea mai mare durere imaginabilă, este ca o oglindă pentru problemele celorlalte personaje, invitând la o relativizare a nemulţumirii şi o reajustare a aşteptărilor. În proximitatea acestei pierderi colosale, Paul şi Angus (şi alături de ei, noi, spectatorii) învaţă că singurătatea sau un Crăciun petrecut departe de familie nu sunt o nenorocire. Mai mult, că pot deveni terenul fertil pentru a ne sincroniza singurătăţile şi a ne oferi reciproc alinare, oricâte diferenţe ne separă.
Rar găseşti un film american cu un mesaj mai benefic (engleza are cuvântul perfect, wholesome, pentru a aproxima esenţa acestui mesaj, dar în limba română nu avem o traducere perfectă), prin urmare îţi recomandăm călduros să călătoreşti două ore în iarna lui 1970, prilej perfect de reactivare a unui celebru şi bântuitor slogan al ultimelor decenii: "De Crăciun, fii mai bun!"
