Părerea criticului
Fantasy-ul pentru întreaga familie Misterul ceasului din perete, cu premiera la noi pe 28 septembrie, vorbește într-un limbaj codificat despre o dilemă morală pe care o pot explora copiii alături de părinți, despre un concept - cel al ceasului care ticăie anunțând sfârșitul lumii - care a apărut în timpul Războiului Rece și despre un pact faustic, fondul fiind o lumea magică, cu obiecte și ființe fantastice, colorate și terifiante.
Regizorul Eli Roth introduce genul horror copiilor, recurgând la „jump scares”, atmosferă tenebroasă, dar fără elemente grafice, filmul fiind accesibil și copiilor mai mici, de minim 7-8 ani. Ce vedem este, practic, o frumoasă poveste despre bine și rau, despre curaj și sacrificiu, despre dragoste și pierderi...
Protagonistul de 10 ani al filmului, Lewis Barnavelt (Owen Vaccaro), pare să fie ultima persoană capabilă să schimbe ceva în jurul ei și totuși este singura capabilă de eroism atunci când se confruntă nu cu monștri însuflețiți de vrăji, ci cu monștri umani. Când vrăjitorul Isaac Izard (Kyle MacLachlan) face un pact cu diavolul, oripilat de ororile războiului, primește un ceas capabil să întoarcă timpul înapoi. Vrăjitorul ascunde ceasul între zidurile casei sale. Ceasul funcţionează în continuu; nu poate fi descoperit pentru că, fireşte, este ţinut acolo de o vrajă. Metafora ceasului face rapel la un concept care era vehiculat imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial în special de presă, ceas ce măsura numărul de minute din momentul în care s-ar fi luat decizia unui război nuclear până când lumea ar fi dispărut. În funcție de contextul politic, în momentele de criză, numărul de minute scădea, iar în momentele de relaxare și control al armelor nucleare de către toate părțile, timpul creștea. Era perioada acelui „mutually assured distraction” ce făcea ca ceasul până la apocalipsa nucleară să se oprească din ticăit.
Filmul ne introduce direct în timpul prezent al poveștii, anul 1955, când orfanul Lewis este trimis să trăiască împreună cu unchiul său excentric Jonathan (Jack Black) și cu doamna Florence Zimmerman (Cate Blanchett), ambii vrăjitori. Cei doi moștenesc casa vrăjită a lui Izard. Băiatul descoperă lucruri inimaginabile aici - obiectele sunt însuflețite (preferatul nostru este fotoliul cu personalitate de cățel de companie), memoria duioasă a mamei se întrupează, tablourile sunt vii, ca în seria Harry Potter dar și capacitatea de a face el însuși vrăji. Unchiul Jonathan şi doamna Florence, când nu se cicălesc, caută să găsească acest ceas cu ticăit amenințător și să îl distrugă. Povestea începe într-un context realist, de normalitate - pentru ca mai apoi să vedem dezlănţuirile năstruşnice ale fanteziei: fantastic și horror conviețuind cu lumea „normală”. Așadar, contextul este real, protagonistul găsind o intrare în lumea magică. Iar găsirea magiei are loc într-o lume care nu crede în ea. Prin asta filmul se ridică deasupra seriei Harry Potter în care contextul este exclusiv fantastic.
Băiețelul Lewis este considerat un „ciudat” de către copiii de la școală - poartă mai tot timpul ochelari de aviator pe cap, e o enciclopedie ambulantă, stângaci; treptat vom descoperi cât de firesc şi uman e tot contextul, sub masca excentricităţii: are ca model un personaj dintre-un serial de televizune, aviatorul erou Captain Midnight, e pasionat de neologisme pe care le învață cu ardoare și recunoaște că îi lipsește curajul.
Lewis va aduce spectatorul în fața unei dileme morale - când ai posibilitatea să dai înapoi timpul până la momentul zero, ca să ștergi de pe fața pământului până și amintirea ororilor celor două războaie modiale, ai face-o? Părinții pot discuta despre conceptele de bine și rău. Fetiță de 11 ani care m-a însoțit la vizionare a spus chiar - „păi ce vrea vrăjitorul Isaac Izard este bine”. E momentul oferit de personajul Lewis (ce vrajă, cum transcende Lewis ecranul punându-ne pe gânduri) de a discuta cu cei mici că nu putem gândi o problemă morală independent de context, binele sau răul se judeca cumulând toți factorii, nu doar o intenție, iar că a face un bine indiferent de preț și de mijloacele folosite, poate fi greșeala fundamentală a oricărui război.
Inspirat din horror-ul gotic din 1973 semnat de către scriitorul John Bellairs, filmul The House with a Clock in Its Walls este primul dintr-o serie de 12 romane, având potenţialul de a adăuga ceva unic spectatorilor care doresc o alternativă cu mai mare greutate la Harry Potter. Filmul Misterul cesului din perete ne-a amintit de Labirintul lui Pan (regia Guillermo del Torro). Ambele producții se folosesc de elementele fantasy pentru a vorbi despre deciziile morale care trebuie luate în anumite situații, chiar cu consecințe dintre cele mai greu de suportat.
Dedic această cronică prietenei mele Felicia, care ar fi împlinit zilele acesta 43 de ani, o mare cinefilă, cu un fin simț critic, și copiilor ei, cu care am văzut luni filmul.
Regizorul Eli Roth introduce genul horror copiilor, recurgând la „jump scares”, atmosferă tenebroasă, dar fără elemente grafice, filmul fiind accesibil și copiilor mai mici, de minim 7-8 ani. Ce vedem este, practic, o frumoasă poveste despre bine și rau, despre curaj și sacrificiu, despre dragoste și pierderi...
Protagonistul de 10 ani al filmului, Lewis Barnavelt (Owen Vaccaro), pare să fie ultima persoană capabilă să schimbe ceva în jurul ei și totuși este singura capabilă de eroism atunci când se confruntă nu cu monștri însuflețiți de vrăji, ci cu monștri umani. Când vrăjitorul Isaac Izard (Kyle MacLachlan) face un pact cu diavolul, oripilat de ororile războiului, primește un ceas capabil să întoarcă timpul înapoi. Vrăjitorul ascunde ceasul între zidurile casei sale. Ceasul funcţionează în continuu; nu poate fi descoperit pentru că, fireşte, este ţinut acolo de o vrajă. Metafora ceasului face rapel la un concept care era vehiculat imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial în special de presă, ceas ce măsura numărul de minute din momentul în care s-ar fi luat decizia unui război nuclear până când lumea ar fi dispărut. În funcție de contextul politic, în momentele de criză, numărul de minute scădea, iar în momentele de relaxare și control al armelor nucleare de către toate părțile, timpul creștea. Era perioada acelui „mutually assured distraction” ce făcea ca ceasul până la apocalipsa nucleară să se oprească din ticăit.
Filmul ne introduce direct în timpul prezent al poveștii, anul 1955, când orfanul Lewis este trimis să trăiască împreună cu unchiul său excentric Jonathan (Jack Black) și cu doamna Florence Zimmerman (Cate Blanchett), ambii vrăjitori. Cei doi moștenesc casa vrăjită a lui Izard. Băiatul descoperă lucruri inimaginabile aici - obiectele sunt însuflețite (preferatul nostru este fotoliul cu personalitate de cățel de companie), memoria duioasă a mamei se întrupează, tablourile sunt vii, ca în seria Harry Potter dar și capacitatea de a face el însuși vrăji. Unchiul Jonathan şi doamna Florence, când nu se cicălesc, caută să găsească acest ceas cu ticăit amenințător și să îl distrugă. Povestea începe într-un context realist, de normalitate - pentru ca mai apoi să vedem dezlănţuirile năstruşnice ale fanteziei: fantastic și horror conviețuind cu lumea „normală”. Așadar, contextul este real, protagonistul găsind o intrare în lumea magică. Iar găsirea magiei are loc într-o lume care nu crede în ea. Prin asta filmul se ridică deasupra seriei Harry Potter în care contextul este exclusiv fantastic.
Băiețelul Lewis este considerat un „ciudat” de către copiii de la școală - poartă mai tot timpul ochelari de aviator pe cap, e o enciclopedie ambulantă, stângaci; treptat vom descoperi cât de firesc şi uman e tot contextul, sub masca excentricităţii: are ca model un personaj dintre-un serial de televizune, aviatorul erou Captain Midnight, e pasionat de neologisme pe care le învață cu ardoare și recunoaște că îi lipsește curajul.
Lewis va aduce spectatorul în fața unei dileme morale - când ai posibilitatea să dai înapoi timpul până la momentul zero, ca să ștergi de pe fața pământului până și amintirea ororilor celor două războaie modiale, ai face-o? Părinții pot discuta despre conceptele de bine și rău. Fetiță de 11 ani care m-a însoțit la vizionare a spus chiar - „păi ce vrea vrăjitorul Isaac Izard este bine”. E momentul oferit de personajul Lewis (ce vrajă, cum transcende Lewis ecranul punându-ne pe gânduri) de a discuta cu cei mici că nu putem gândi o problemă morală independent de context, binele sau răul se judeca cumulând toți factorii, nu doar o intenție, iar că a face un bine indiferent de preț și de mijloacele folosite, poate fi greșeala fundamentală a oricărui război.
Inspirat din horror-ul gotic din 1973 semnat de către scriitorul John Bellairs, filmul The House with a Clock in Its Walls este primul dintr-o serie de 12 romane, având potenţialul de a adăuga ceva unic spectatorilor care doresc o alternativă cu mai mare greutate la Harry Potter. Filmul Misterul cesului din perete ne-a amintit de Labirintul lui Pan (regia Guillermo del Torro). Ambele producții se folosesc de elementele fantasy pentru a vorbi despre deciziile morale care trebuie luate în anumite situații, chiar cu consecințe dintre cele mai greu de suportat.
Dedic această cronică prietenei mele Felicia, care ar fi împlinit zilele acesta 43 de ani, o mare cinefilă, cu un fin simț critic, și copiilor ei, cu care am văzut luni filmul.
