cum fac si eu rost de film deoarece am jucat si eu in el ca figurant ?
pe 15 Februarie 2011 17:57
[...] obtinut la cea de-a 63-a editie a Festivalului de Film de la Locarno (Elvetia). Nu in ultimul rand, The Human Resources Manager a fost propunerea din acest an a Israelului la Premiile Oscar, categoria Cel mai bun film intr-o [...]
GabrielaSirbu
pe 05 Februarie 2011 19:47
Desi filmul incepe intr-un fel care-ti starneste curiozitatea pentru evenimentele ce vor urma, pe parcurs se duce totul...asa...aiurea...de te uiti doar sa vezi...finalul...care vine...de-a dreptul patetic.
Buni Mark Ivanir si Gila Almagor, dar si Irina Patrescu si Bogdan Stanoevici, pe care m-am bucurat ca i-am revazut, dar speram sa fie intr-un film bun.
PitbulI
pe 04 Februarie 2011 19:55
"Misiunea directorului de resurse umane"
O conferinţă de presă cu miez şi scântei
Înainte de a trece la analiza aplicată a coproducţiei israeliano-germano-franco-române "Misiunea directorului de resurse umane", de Eran Rilkis, se impune să remarcăm trăsăturile sale cu totul aparte în felul lor, care au şi făcut în bună măsură subiectul discuţiilor de la conferinţa de presă desfăşurată azi la Hollywood Multiplex, Mall Vitan. Stilul volubil şi elocvent al lui Eran Rilkis - autor, până acum, şi al filmelor "B'Yom Bahir Ro'imet et Dameshek" (1984), "Gmar Gavi'a" (1992), "Zohar" (1993), "Tzomet volkan" (1999), "Pituy" (2002), "The Syrian Bride" (2004) şi "Etz Limon" (2008) - precum şi intervenţiile lui Tudor Giurgiu, producător din partea română, au făcut ca majoritatea subiectelor de interes pentru jurnaliştii şi criticii prezenţi să fie acoperite sintetic, astfel că în ultimă instanţă doar trei reprezentanţi ai presei au adresat întrebări - ceea ce, însă, n-a împiedicat dezbaterile să fie pline atât de conţinut relevant, cât şi de... scântei!
Surprins de promovarea percepută de domnia sa ca sărăcăcioasă şi ineficientă (aflase întâmplător despre vizionare, neprimind invitaţie specială), Valerian Sava s-a interesat de strategia de marketing a distribuitorilor şi, lucru mai important, de motivaţiile care au stat la baza cooperării cu Hai-Hui Entertainment. Pe de altă parte, a pus problema posibilelor asemănări şi deosebiri dintre cinematograful israelian contemporan şi cel românesc. Eran Rilkis a explicat că la baza noului concept cinematografic din ţara lui se situează o "cinema awareness" ("conştiinţă de cinema") acută şi inedită, manifestată în plan concret prin abrodarea unor subiecte realmente importante la nivel uman, social, sociologic, politic, etc. Eludând întrebarea referitoare la cunoaşterea de către el a noului cinema românesc, regisorul a explicat în continuare geneza colaborării cu ţara noastră, subliniind că în romanul lui Abraham B. Jehoshua, aflat la originea scenariului adaptat de Noah Stollman, ţara de destinaţie nu era identificată concret, ci doar definită vag ca "undeva în Europa de Est" - dat fiind că din această zonă provin un mare număr de imigranţi în Israel. Pentru el, "Misiunea directorului de resurse umane" e un road-movie psihologic, nu neapărat despre România - ţară pe care a ales-o pentru că a găsit aici combinaţia potrivită de factori umani, valorile şi dilemele esenţiale abordate în scenariu, şi tipul de configuraţii peisagistice care ofereau atât sugestiile dramatice cât şi frumuseţea plastică dorită. La rândul lui, Tudor Giurgiu a precizat că pentru el cele mai importante sunt întâlnirile cu oamenii, iar în acest caz rolul decisiv l-a avut recomandarea producătorului german Thanassis Karathanos, care colaborase şi cu Karl Baumgarten - după care, cucerit de povestea din scenariu şi înţelegând la rândul său cât de bine se preta la realităţile româneşti, a adoptat-o şi a înaintat proiectul la C.N.C., obţinând suma de circa 90.000 euros.
Iulia Blaga, de la Hotnews, s-a interesat de măsura în care intervenţiile cinematografice (scenariu şi regie) au modificat povestea lui Abraham B. Jehoshua. Pe lângă adaptările fireşti odată ce no man's land-ului est-european i se conferise concreteţea românească, Eran Rilkis a ţinut să insiste asupra unei improvizaţii inspirate de biserica în care au filmat o secvenţă importantă a mid-point-ului, unde li s-a prezentat o presupusă "minune": icoana Maicii Domnului lăcrimează. Autorul a simţit că acea imagine putea aduce o încărcătură majoră arcului parcurs de protagonist, reprezentând punctul lui de cotitură - momentul când "managerul de resurse umane" începe cu adevărat să relaţioneze cu oamenii. Un detaliu interesant este acela că, în vederea distribuirii filmului în Italia, producătorul Nanni Moretti şi-a exprimat teama că o asemenea imagine n-ar fi bine receptată de publicul catolic. Eran Rilkis i-a cerut categoric să nu cenzureze secvenţa - dar până la ora actuală încă nu a aflat dacă aceasta a rămas sau nu în copia de difuzare din reţeaua italiană.
Tot Iulia Blaga i-a întrebat pe cei doi actori prezenţi cum au perceput povestea. Irina Petrescu a vorbit, ca de obicei, economic şi la obiect, spunând despre colaborarea ei cu Eran Rilkis că a stat sub semnul unui contact empatic spontan, fără nici un efort de comunicare. Tot ca de obicei, energicul şi sentimentalul causeur care e Papil Panduru, după ce şi-a exprimat fericirea că a lucrat cu acest om minunat, şi a ţinut să ne informeze că ori de câte ori citea scenariul plângea, a dat glas unuia dintre vechile sale ofuri, referindu-se la faptul că după ce a jucat în optzeci de filme, s-a ales cu o vertebră lipsă şi o bicicletă, după care cineaştii români l-au uitat, aşa că s-a retras dintre oameni, ca să trăiască între câini - până când, iată, salvarea lui au fost evreii! A explicat şi de unde provine straniul său prenume, Papil (al cărui patron se află în calendarul ortodox pe data de 13 octombrie), la care Valerian Sava, fin şi domn ca de obicei, a găsit de cuviinţă să remarce că nu despre asta era vorba - fără să ştie cu cine avea de-a face, căci aspru l-a mai certat Papil, ţipând la el să poftească afară dacă nu-l interesează ce are el de spus, şi punându-l la punct fără drept de apel cu cuvintele: "Uită-te în ochii unui câine, şi spune-mi dacă ai văzut vreodată în ochii unui om umilinţa şi bunătatea pe care le vezi acolo. Asta contează, nu că am spus eu două fraze în plus!... Iertaţi-mă", a încheiat el, la adresa celorlalţi.
În sfârşit, filmul având atât calităţi foarte remarcabile, cât şi defecte deloc neglijabile, subsemnatul a comentat că, dat fiind că răspunsurile anterioare au acoperit deja întrebările pregătite cu privire la laturile pozitive, se va rezuma doar la trei aspecte concrete dătătoare de îndoieli - şi anume: având în vedere inconsistenţa treimii finale, dacă scenariul şi regia au fost concepute "începând cu sfârşitul", prin abordarea iniţială a rezolvărilor, pentru a construi apoi, treptat, drumul până acolo, sau dimpotrivă, prin formularea unei premise generoase, după care s-a pornit la drum spre a se vedea unde se va ajunge (sau nu). Din răspunsul lui Eran Rilkis, bogat şi verbios ca toate celelalte, a reieşit indirect că-l preocupase mai mult zona sensurilor, decât cea a structurii dramaturgice. L-am întrebat apoi cum lucrează cu actorii: pe baza unor repetiţii îndelungate şi riguroase, sau recurgând mai mult la improvizaţia pe platou? Menţionând că a avut, în acest sens, doi mentori la National Film School din Beaconsfield, Marea Britanie, (pe Jack Gold, un adept al metodelor tradiţionale, şi pe Bill Douglas, promotor al experimentelor de tip modernist), Rilkis a recunoscut că preferă spontaneitatea - iar Irina Petrescu a adăugat că pentru secvenţa în care apare personajul ei s-a făcut o singură repetiţie, generatoare a unei soluţii de mare semnificaţie: gestul bunicii de a-i dărui nepotului crucea cu urme de sânge recuperată de la gâtul mamei lui. N-am apucat să mă refer şi la faptul că respectivul nepot, un copil român get-beget, fugit de-acasă, de la şcoală şi din lume în general, vorbeşte o românească stricată şi o engleză impecabilă, căci Tudor Giurgiu, parcă citindu-mi gândurile, a intervenit în discuţie cu completarea că mai mult i-a interesat fiorul dramatic al interpretării lui Noah Silver, decât adecvarea realistă a candidatului român pe care-l mai aveau în vedere pentru rol - iar Eran Rilkis a conchis că pentru el, în lucrul cu actorii, esenţiale sunt intuiţia, experienţa şi conexiunile omeneşti care se creează. Conform aceluiaşi principiu, a recunoscut că nu are deloc "respect pentru geografia românească", interesându-l mai mult simbolistica formelor de relief în parametrii structurii narative - ca răspuns la ultima mea întrebare, privind faptul că personajele filmului, după ce trec munţii spre Transilvania, brusc traversează Dunărea cu bacul la Călăraşi, înainte de a ajunge la destinaţie.
În ce măsură funcţionează aceste libertăţi şi licenţe, vom discuta în analiza detaliată a filmului.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 februarie, 2011, h. 14:30-16:16
Bucureşti, România
Pitbull
pe 04 Februarie 2011 19:49
"Misiunea directorului de resurse umane" - Un road-movie psihologic
Variaţiune involuntară pe tema "Europolis"
Deşi revendicată în totalitate de la un surprinzător pachet de coincidenţe, asemănarea cu "Europolis" e plurivalentă şi inevitabilă. În acelaşi an (căci şi "Misiunea directorului de resurse umane" a avut premiera mondială tot în 2010 - pe data de 7 octombrie, în Israel), s-au lansat două coproducţii despre câte un român decedat prin străini, al cărui sicriu străbate ţara pe capota unei maşini, spre a-şi afla veşnica odihnă în locul său de baştină. Cele două filme sunt similare conceptual şi imagistic, de o ciudăţenie căutată, cu conotaţii pretenţioase - mitice, mistice, fatidice... ba chiar şi magice, cum credea Corneliu Gheorghiţă că ar fi existat în filmul lui (de fapt, erau doar hiatusuri logice). Sub acest aspect, Eran Rilkis stă mult mai bine - există şi la el inadvertenţe şi rasoluri impardonabile, dar contrabalansate şi de câteva eşantioane grăitoare de profesionalism onorabil. Cu ajutorul unor consultanţi competenţi (în ceea ce priveşte scenarul, regia şi realittea românească), filmul avea şanse să devină chiar foarte bun, iar primele trei din cele cinci Premii Ophir ale Industriei de Film Israeliene pe care le-a câştigat (pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu, cea mai bună actriţă în rol secundar şi cea mai bună coloană sonoră) n-ar fi fost atât de surprinzătoare.
Romanul lui Abraham B. Jehoshua contrapune Israelul şi o ţară est-europeană nedefinită, ca repere existenţiale ale drumului spre găsirea propriului destin - directorul de resurse umane al unei brutării industriale din Ierusalim se vede nevoit să repatrieze rămăşiţele pământeşti ale unei imigrante angajate temporar (moartă într-un atentat cu bombă), pentru a înlătura efectele unui articol critic agresiv la adresa firmei, apărut într-o fiţuică de scandal ca urmare a unor bâlbe procedurale - iar însărcinarea sa strict administrativă capătă, pe parcurs, valenţele unui soi de drum iniţiatic spre descoperirea propriei misiuni majore în viaţă: nu numai asigurarea "odihnei liniştite" a moartei (conform unor cutume ebraice), ci şi umanizarea personajelor din jurul ei: fiul, văduvul, paparazzo-ul.
Foarte frumos, foarte nobil şi foarte bine început. Actul introductiv e articulat precis, clar şi incitant, trasând convingător nevoile dramatice şi parametrii îndeplinirii lor. Totodată, se defineşte şi o componentă satirică acidă, cu elemente de umor negru - filmul se doreşte o tragi-comedie, iar în prima sa jumătate acest strat funcţionează destul de bine, chiar şi în pofida unor clişee cam ieftine: fixismele birocratice ale angajatului de la morgă (dar momentul ridicării acestuia de pe masa unde dormea, acoperit ca un cadavru, e antologic!), şpaga dată militarilor de pe aeroportul din România (unde, din păcate, nu mai e nimic antologic - doar stângăcie şi superficialitate; apropo, din motive rămase în aer, sicriul aterizează nu la Bucureşti, ci pe undeva prin Dobrogea, deşi trebuia să ajungă undeva în nordul Ardealului), portretul aproape caragialesc al doamnei consul (compus de Rozina Cambos cu binecunoscutele-i resurse de umor şi dezinvoltură - nu degeaba a primit premiul pentru rol feminin secundar amintit mai sus) - căruia i se alătură din păcate, pe acelaşi principiu de una caldă, alta rece, personajul şters-caricatural, necredibil şi inutil al soţului, fost şofer devenit viceconsul, interpretat cu naturaleţe sterilă de Julian Negulesco). Tot în această ritmemă, compusă aproape ca la carte, se fixează în peisaj singurul personaj semi-negativ al filmului, "Nevăstuica", ziaristul băgăreţ şi lipsit de scrupule, care după ce a declanşat tot scandalul, se agaţă scai de erou şi-l urmează până la capătul drumului, din nou cu o deplină lipsă de motivaţie - e pur şi simplu absurd să se înhame la aşa ceva, cheltuind bani, timp şi energie, pentru o asemenea miză minoră şi, oricum, deja expirată: scandalul în presă s-a produs, iar şansele ca pe drum să se mai întâmple ceva atât de relevant încât să merite efortul sunt virtualmente nule. Practic, jurnalistul e trimis la drum nu de redactorul şef, ci de scenaristul necopt, ca să mai bage niscaiva strâmbe pe drum şi-ntr-un final apoteotic să se dea pe brazdă graţie resurselor umane ale directorului de resurse umane. Aceeaşi inconsecvenţă guvernează şi personajul fostului soţ - un tip cam decăzut, excelent compus de Bogdan Stanoevici, dar cu un back-story expediat şi un fore-story (adică ceea ce va face el mai departe în film) simplist. În fine, li se mai alătură personajul copilului, cam pe jumătate atât de angajant pe cât ar fi trebuit - şi el e lipsit de fond, iar adolescentul Noah Silver are nişte resurse actoriceşti drastic limitate, oricât ar insista regisorul şi producătorul că l-au ales datorită forţei sale interpretative, asumându-şi astfel "licenţa" (citeşte: gafa) de a avea un cvasi-aurolac român vorbindu-şi limba maternă cu accent străin puternic, dar recuperând cu engleza, pe care o stăpâneşte fluent şi corect. Galeria e întregită de şoferul declarat "veteran de război" (şi iniţitor al deschiderii sufleteşti a băiatului), schiţat promiţător de Papil Panduru şi pierdut pe drum când ni-era lumea mai dragă.
Şi astfel, mai cu bune, mai cu rele, pornim la drum peste plaiul carpato-danubiano-pontic, spre neclarul loc de destinaţie aflat undeva la peste o mie de kilometri depărtare. Este porţiunea în care Eran Rilkis excelează, căci filmează expresiv şi cu stil, iar noţiunea de drum iniţiatic se transmite convingător, cel puţin la nivelul imaginii. Una dintre cele mai reuşite secvenţe este cea a încercării mediene, cu oprirea forţată în satul de câmpie unde li se va impune s-o înhumeze pe defunctă, într-un cimitir împlătoşat în zăpadă, gheaţă şi chiciură (în treacăt fie zis, până atunci domnise o ambianţă de iarnă uscată - da' astea-s nimicuri). Aici, Rilkis reuşeşte (pentru ultima oară) să articuleze o dilemă, o alegere - nu întâmplător, este momentul de maximă cotitură morală a directorului de resurse umane, "iluminarea", începutul adevăratei sale relaţionări cu oamenii. Deşi factorul declanşator (miracolul cu icoana Fecioarei care lăcrimează - cine-verité neprevăzut, dar adoptat în film) rămâne cam exterior şi neîmplinit, întregul episod e rotund, dramatic şi întregit prin cea dintâi situaţie când protagonistul dă dovadă de curaj (instigând fuga cu sicriul, imediat după plecarea poliţiei) şi de reală omenie (luându-l totuşi în maşină şi pe ziaristul nesimţit şi hărţuitor, care rămăsese-n drum).
De aici încolo, însă, singurele valenţe ale filmului rămân cele de ordin plastic (graţie profesionalismului şi simţului vizual cu totul deosebit al operatorului Rainer Klausmann). În primul rând din scriitură, povestea se duce pe coclauri - curge liniar, nu mai cunoaşte decât întorsături mărunte şi nesemnificative, şi cade tot mai dureros pradă găurilor şi hăurilor logice. Cel mai flagrant rateu este al episodului de la bunkerul militar din munţi, unde li se oferă găzduire ca la Hanul Ancuţei, de către un nene în uniformă de colonel care se joacă de-a armata, numai ca să avem prilejul unor discuţii adânci la mare adâncime (cinci etaje sub pământ). Pentru ca haosul să fie deplin, li se strică microbuzul, aşa că inimoşii ofiţeri le împrumută un transportor amfibiu blindat, motivând că, vezi-dumneata, "câteva zile n-o să-i simtă nimeni lipsa". Fără nici un motiv, ziaristul nu se urcă în T.A.B. (capacitate: o grupă de soldaţi, adică vreo zece locuri), şi-i va întâmpina la destinaţie, ajuns acolo prin mijloace proprii, împreună cu tatăl copilului (dar nu înainte ca T.A.B.-ul, după ce a trecut munţii în Ardeal, să treacă şi Dunărea pe la Călăraşi).
Deznodământul se dorea o întorsătură majoră - şi e complet ratat. În satul din nord îi întâmpină mama decedatei (Irina Petrescu, distinsă şi discret-expresivă cum o cunoaştem, într-o apariţie pe cât de scurtă, pe atât de densă), care mulţumindu-le pentru efort, argumentează că fata ei a vrut să ajungă la Ierusalim şi să moară acolo, deci au greşit aducând-o înapoi acasă. La drept vorbind, să faci atâta drum cu un sicriu, iar acum să te întorci de unde ai plecat, e curată nebunie - ca să nu mai vorbim de toate formalităţile şi complicaţiile administrative şi financiare implicate. O asemenea răsturnare de situaţie avea în primul rând nevoie de încărcătura unei motivaţii majore, de o maximă creştere de tensiune, de punctul culminant, în cel mai instabil echilibru, al dilemei supreme, şi în sfârşit de rezolvarea ei printr-un argument ingenios, inteligent, definitiv şi semnificativ. Când colo, bătrâna îşi spune cele două replici cu tâlc, iar protagonistul acceptă docil, lasă capu-n piept şi a doua zi porneşte cu căţel, cu purcel, cu sicriu şi drapel, înapoi spre Ţara Sfântă (petrecut de un alai de înmormântare, cu preoţi şi cruce, care nu se prea ştie ce caută acolo). În ciuda frumuseţii plastice nedezminţite nici aici, finalul rămâne o pildă clară de cum nu se încheie un film.
Principala problemă a lui Eran Riklis este concepţia imatură că, dacă faci un film de conţinut, coerenţa, logica şi rigoarea ar fi nişte fleacuri. Nimic mai fals şi mai periculos! La conferinţa de presă, omul a recunoscut că, citez, "nu am nici un respect pentru geografia română", pretextând că pentru el era mult mai important să aibă traversarea unui fluviu cu bacul înainte de final, decât ca acel fluviu să existe în realitate. Eran dragă, asta nu se numeşte "poezie filmică", nu se numeşte "licenţă artistică", se numeşte lipsă de profesionalism! Nu aşa se lucrează! Printre condiţiile sine qua non ale regiei de film stau documentarea şi credibilitatea. Faptul că, pe lângă cele câteva sute de spectatori români care vor observa greşeala, zecile de mii de străini habar n-or să aibă, e irelevant - în fond, pe lângă consideraţia la adresa publicului, mai contează şi respectul de sine şi de meserie. Abaterile legitime de la normele profesionale se fac nu prin ignorare, ci prin cunoaşterea şi alterarea conştientă, motivată, a realităţii - cum făcea Fellini în partea a doua a carierei (că-n prima, şi el fusese neorealist), sau cum îşi permit Tarantino ori Von Trier (fără ca nici ei să fie scutiţi de riscuri - vezi fisurile inadmisibile din "Inglourious Basterds", sau spectaculara cădere cu "Antichrist").
De altfel, efectul de bumerang al acestor mostre de neprofesionalism se resimte cel mai dureros în domeniile de maximă generalitate, unde nu te mai poţi ascunde după inconsistenta scuză "mulţi vede, puţini cunoaşte". Am evidenţiat deja, pe parcursul acestei analize, numeroasele abdicări de la acele reguli elementare ale coerenţei, logicii şi raţiunii care sunt valabile pe toate meridianele şi planetele, nu numai într-un context geografic precis delimitat. Ultima la care trebuie să mă refer ţine de lucrul cu actorii. Eran Riklis recunoaşte că n-a prea pierdut vremea cu repetiţiile, preferând să se bazeze pe intuiţie, experienţă şi conectivitatea omenească. N-aş avea nici o obiecţie, dacă rezultatul ar fi pozitiv - dar, din păcate, mai are mult până acolo. În afară de Irina Petrescu şi Rozina Cambos, care sunt excelente, şi de Bogdan Stanoevici şi Gila Almagor, foarte buni şi ei, toţi ceilalţi actori cad mereu pe-alături. Mark Ivanir, interpretul rolului principal, nu-i rău deloc, vădind un talent dramatic consistent, fortificat şi prin cele peste douăzeci şi cinci de filme în care a jucat, inclusiv "Schindler's List", "The Terminal" sau "The Good Shepherd", iar aici are destule momente reuşite - dar şi numeroase glisări în cabotinărie grotescă, şi nu din vina lui; pur şi simplu, se simte că regisorul nu l-a ajutat să crească, să construiască, să-şi creeze cu adevărat starea, pentru a evolua cursiv, sau a-şi fractura motivat liniile emoţionale. Exact acelaşi efect se observă şi la jocul plin de stridenţe al lui Guri Alfi, interpretul ziaristului, şi la mult lăudatul Noah Silver (făcând ca falsitatea accentului să nu mai aibă nici o scuză).
Desigur, toate aceste observaţii, oricât de severe, nu înseamnă că ar fi vorba de un dezastru total - ca film de public, chiar cu oarecari pretenţii, rezistă fără probleme. Totuşi, îşi propune enorm, în planul conţinutului, iar la acel nivel, gradul de exigenţă creşte dramatic - de exigenţă şi, mai ales de autoexigenţă. Căci, chiar şi atunci când pierdem ocazia de a învăţa din greşelile altora, ne rămâne oricând şansa de a le valorifica, în viitor, pe ale noastre.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 februarie, 2010, h. 16:20-18:45
Bucureşti, România
Buni Mark Ivanir si Gila Almagor, dar si Irina Patrescu si Bogdan Stanoevici, pe care m-am bucurat ca i-am revazut, dar speram sa fie intr-un film bun.
O conferinţă de presă cu miez şi scântei
Înainte de a trece la analiza aplicată a coproducţiei israeliano-germano-franco-române "Misiunea directorului de resurse umane", de Eran Rilkis, se impune să remarcăm trăsăturile sale cu totul aparte în felul lor, care au şi făcut în bună măsură subiectul discuţiilor de la conferinţa de presă desfăşurată azi la Hollywood Multiplex, Mall Vitan. Stilul volubil şi elocvent al lui Eran Rilkis - autor, până acum, şi al filmelor "B'Yom Bahir Ro'imet et Dameshek" (1984), "Gmar Gavi'a" (1992), "Zohar" (1993), "Tzomet volkan" (1999), "Pituy" (2002), "The Syrian Bride" (2004) şi "Etz Limon" (2008) - precum şi intervenţiile lui Tudor Giurgiu, producător din partea română, au făcut ca majoritatea subiectelor de interes pentru jurnaliştii şi criticii prezenţi să fie acoperite sintetic, astfel că în ultimă instanţă doar trei reprezentanţi ai presei au adresat întrebări - ceea ce, însă, n-a împiedicat dezbaterile să fie pline atât de conţinut relevant, cât şi de... scântei!
Surprins de promovarea percepută de domnia sa ca sărăcăcioasă şi ineficientă (aflase întâmplător despre vizionare, neprimind invitaţie specială), Valerian Sava s-a interesat de strategia de marketing a distribuitorilor şi, lucru mai important, de motivaţiile care au stat la baza cooperării cu Hai-Hui Entertainment. Pe de altă parte, a pus problema posibilelor asemănări şi deosebiri dintre cinematograful israelian contemporan şi cel românesc. Eran Rilkis a explicat că la baza noului concept cinematografic din ţara lui se situează o "cinema awareness" ("conştiinţă de cinema") acută şi inedită, manifestată în plan concret prin abrodarea unor subiecte realmente importante la nivel uman, social, sociologic, politic, etc. Eludând întrebarea referitoare la cunoaşterea de către el a noului cinema românesc, regisorul a explicat în continuare geneza colaborării cu ţara noastră, subliniind că în romanul lui Abraham B. Jehoshua, aflat la originea scenariului adaptat de Noah Stollman, ţara de destinaţie nu era identificată concret, ci doar definită vag ca "undeva în Europa de Est" - dat fiind că din această zonă provin un mare număr de imigranţi în Israel. Pentru el, "Misiunea directorului de resurse umane" e un road-movie psihologic, nu neapărat despre România - ţară pe care a ales-o pentru că a găsit aici combinaţia potrivită de factori umani, valorile şi dilemele esenţiale abordate în scenariu, şi tipul de configuraţii peisagistice care ofereau atât sugestiile dramatice cât şi frumuseţea plastică dorită. La rândul lui, Tudor Giurgiu a precizat că pentru el cele mai importante sunt întâlnirile cu oamenii, iar în acest caz rolul decisiv l-a avut recomandarea producătorului german Thanassis Karathanos, care colaborase şi cu Karl Baumgarten - după care, cucerit de povestea din scenariu şi înţelegând la rândul său cât de bine se preta la realităţile româneşti, a adoptat-o şi a înaintat proiectul la C.N.C., obţinând suma de circa 90.000 euros.
Iulia Blaga, de la Hotnews, s-a interesat de măsura în care intervenţiile cinematografice (scenariu şi regie) au modificat povestea lui Abraham B. Jehoshua. Pe lângă adaptările fireşti odată ce no man's land-ului est-european i se conferise concreteţea românească, Eran Rilkis a ţinut să insiste asupra unei improvizaţii inspirate de biserica în care au filmat o secvenţă importantă a mid-point-ului, unde li s-a prezentat o presupusă "minune": icoana Maicii Domnului lăcrimează. Autorul a simţit că acea imagine putea aduce o încărcătură majoră arcului parcurs de protagonist, reprezentând punctul lui de cotitură - momentul când "managerul de resurse umane" începe cu adevărat să relaţioneze cu oamenii. Un detaliu interesant este acela că, în vederea distribuirii filmului în Italia, producătorul Nanni Moretti şi-a exprimat teama că o asemenea imagine n-ar fi bine receptată de publicul catolic. Eran Rilkis i-a cerut categoric să nu cenzureze secvenţa - dar până la ora actuală încă nu a aflat dacă aceasta a rămas sau nu în copia de difuzare din reţeaua italiană.
Tot Iulia Blaga i-a întrebat pe cei doi actori prezenţi cum au perceput povestea. Irina Petrescu a vorbit, ca de obicei, economic şi la obiect, spunând despre colaborarea ei cu Eran Rilkis că a stat sub semnul unui contact empatic spontan, fără nici un efort de comunicare. Tot ca de obicei, energicul şi sentimentalul causeur care e Papil Panduru, după ce şi-a exprimat fericirea că a lucrat cu acest om minunat, şi a ţinut să ne informeze că ori de câte ori citea scenariul plângea, a dat glas unuia dintre vechile sale ofuri, referindu-se la faptul că după ce a jucat în optzeci de filme, s-a ales cu o vertebră lipsă şi o bicicletă, după care cineaştii români l-au uitat, aşa că s-a retras dintre oameni, ca să trăiască între câini - până când, iată, salvarea lui au fost evreii! A explicat şi de unde provine straniul său prenume, Papil (al cărui patron se află în calendarul ortodox pe data de 13 octombrie), la care Valerian Sava, fin şi domn ca de obicei, a găsit de cuviinţă să remarce că nu despre asta era vorba - fără să ştie cu cine avea de-a face, căci aspru l-a mai certat Papil, ţipând la el să poftească afară dacă nu-l interesează ce are el de spus, şi punându-l la punct fără drept de apel cu cuvintele: "Uită-te în ochii unui câine, şi spune-mi dacă ai văzut vreodată în ochii unui om umilinţa şi bunătatea pe care le vezi acolo. Asta contează, nu că am spus eu două fraze în plus!... Iertaţi-mă", a încheiat el, la adresa celorlalţi.
În sfârşit, filmul având atât calităţi foarte remarcabile, cât şi defecte deloc neglijabile, subsemnatul a comentat că, dat fiind că răspunsurile anterioare au acoperit deja întrebările pregătite cu privire la laturile pozitive, se va rezuma doar la trei aspecte concrete dătătoare de îndoieli - şi anume: având în vedere inconsistenţa treimii finale, dacă scenariul şi regia au fost concepute "începând cu sfârşitul", prin abordarea iniţială a rezolvărilor, pentru a construi apoi, treptat, drumul până acolo, sau dimpotrivă, prin formularea unei premise generoase, după care s-a pornit la drum spre a se vedea unde se va ajunge (sau nu). Din răspunsul lui Eran Rilkis, bogat şi verbios ca toate celelalte, a reieşit indirect că-l preocupase mai mult zona sensurilor, decât cea a structurii dramaturgice. L-am întrebat apoi cum lucrează cu actorii: pe baza unor repetiţii îndelungate şi riguroase, sau recurgând mai mult la improvizaţia pe platou? Menţionând că a avut, în acest sens, doi mentori la National Film School din Beaconsfield, Marea Britanie, (pe Jack Gold, un adept al metodelor tradiţionale, şi pe Bill Douglas, promotor al experimentelor de tip modernist), Rilkis a recunoscut că preferă spontaneitatea - iar Irina Petrescu a adăugat că pentru secvenţa în care apare personajul ei s-a făcut o singură repetiţie, generatoare a unei soluţii de mare semnificaţie: gestul bunicii de a-i dărui nepotului crucea cu urme de sânge recuperată de la gâtul mamei lui. N-am apucat să mă refer şi la faptul că respectivul nepot, un copil român get-beget, fugit de-acasă, de la şcoală şi din lume în general, vorbeşte o românească stricată şi o engleză impecabilă, căci Tudor Giurgiu, parcă citindu-mi gândurile, a intervenit în discuţie cu completarea că mai mult i-a interesat fiorul dramatic al interpretării lui Noah Silver, decât adecvarea realistă a candidatului român pe care-l mai aveau în vedere pentru rol - iar Eran Rilkis a conchis că pentru el, în lucrul cu actorii, esenţiale sunt intuiţia, experienţa şi conexiunile omeneşti care se creează. Conform aceluiaşi principiu, a recunoscut că nu are deloc "respect pentru geografia românească", interesându-l mai mult simbolistica formelor de relief în parametrii structurii narative - ca răspuns la ultima mea întrebare, privind faptul că personajele filmului, după ce trec munţii spre Transilvania, brusc traversează Dunărea cu bacul la Călăraşi, înainte de a ajunge la destinaţie.
În ce măsură funcţionează aceste libertăţi şi licenţe, vom discuta în analiza detaliată a filmului.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 februarie, 2011, h. 14:30-16:16
Bucureşti, România
Variaţiune involuntară pe tema "Europolis"
Deşi revendicată în totalitate de la un surprinzător pachet de coincidenţe, asemănarea cu "Europolis" e plurivalentă şi inevitabilă. În acelaşi an (căci şi "Misiunea directorului de resurse umane" a avut premiera mondială tot în 2010 - pe data de 7 octombrie, în Israel), s-au lansat două coproducţii despre câte un român decedat prin străini, al cărui sicriu străbate ţara pe capota unei maşini, spre a-şi afla veşnica odihnă în locul său de baştină. Cele două filme sunt similare conceptual şi imagistic, de o ciudăţenie căutată, cu conotaţii pretenţioase - mitice, mistice, fatidice... ba chiar şi magice, cum credea Corneliu Gheorghiţă că ar fi existat în filmul lui (de fapt, erau doar hiatusuri logice). Sub acest aspect, Eran Rilkis stă mult mai bine - există şi la el inadvertenţe şi rasoluri impardonabile, dar contrabalansate şi de câteva eşantioane grăitoare de profesionalism onorabil. Cu ajutorul unor consultanţi competenţi (în ceea ce priveşte scenarul, regia şi realittea românească), filmul avea şanse să devină chiar foarte bun, iar primele trei din cele cinci Premii Ophir ale Industriei de Film Israeliene pe care le-a câştigat (pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu, cea mai bună actriţă în rol secundar şi cea mai bună coloană sonoră) n-ar fi fost atât de surprinzătoare.
Romanul lui Abraham B. Jehoshua contrapune Israelul şi o ţară est-europeană nedefinită, ca repere existenţiale ale drumului spre găsirea propriului destin - directorul de resurse umane al unei brutării industriale din Ierusalim se vede nevoit să repatrieze rămăşiţele pământeşti ale unei imigrante angajate temporar (moartă într-un atentat cu bombă), pentru a înlătura efectele unui articol critic agresiv la adresa firmei, apărut într-o fiţuică de scandal ca urmare a unor bâlbe procedurale - iar însărcinarea sa strict administrativă capătă, pe parcurs, valenţele unui soi de drum iniţiatic spre descoperirea propriei misiuni majore în viaţă: nu numai asigurarea "odihnei liniştite" a moartei (conform unor cutume ebraice), ci şi umanizarea personajelor din jurul ei: fiul, văduvul, paparazzo-ul.
Foarte frumos, foarte nobil şi foarte bine început. Actul introductiv e articulat precis, clar şi incitant, trasând convingător nevoile dramatice şi parametrii îndeplinirii lor. Totodată, se defineşte şi o componentă satirică acidă, cu elemente de umor negru - filmul se doreşte o tragi-comedie, iar în prima sa jumătate acest strat funcţionează destul de bine, chiar şi în pofida unor clişee cam ieftine: fixismele birocratice ale angajatului de la morgă (dar momentul ridicării acestuia de pe masa unde dormea, acoperit ca un cadavru, e antologic!), şpaga dată militarilor de pe aeroportul din România (unde, din păcate, nu mai e nimic antologic - doar stângăcie şi superficialitate; apropo, din motive rămase în aer, sicriul aterizează nu la Bucureşti, ci pe undeva prin Dobrogea, deşi trebuia să ajungă undeva în nordul Ardealului), portretul aproape caragialesc al doamnei consul (compus de Rozina Cambos cu binecunoscutele-i resurse de umor şi dezinvoltură - nu degeaba a primit premiul pentru rol feminin secundar amintit mai sus) - căruia i se alătură din păcate, pe acelaşi principiu de una caldă, alta rece, personajul şters-caricatural, necredibil şi inutil al soţului, fost şofer devenit viceconsul, interpretat cu naturaleţe sterilă de Julian Negulesco). Tot în această ritmemă, compusă aproape ca la carte, se fixează în peisaj singurul personaj semi-negativ al filmului, "Nevăstuica", ziaristul băgăreţ şi lipsit de scrupule, care după ce a declanşat tot scandalul, se agaţă scai de erou şi-l urmează până la capătul drumului, din nou cu o deplină lipsă de motivaţie - e pur şi simplu absurd să se înhame la aşa ceva, cheltuind bani, timp şi energie, pentru o asemenea miză minoră şi, oricum, deja expirată: scandalul în presă s-a produs, iar şansele ca pe drum să se mai întâmple ceva atât de relevant încât să merite efortul sunt virtualmente nule. Practic, jurnalistul e trimis la drum nu de redactorul şef, ci de scenaristul necopt, ca să mai bage niscaiva strâmbe pe drum şi-ntr-un final apoteotic să se dea pe brazdă graţie resurselor umane ale directorului de resurse umane. Aceeaşi inconsecvenţă guvernează şi personajul fostului soţ - un tip cam decăzut, excelent compus de Bogdan Stanoevici, dar cu un back-story expediat şi un fore-story (adică ceea ce va face el mai departe în film) simplist. În fine, li se mai alătură personajul copilului, cam pe jumătate atât de angajant pe cât ar fi trebuit - şi el e lipsit de fond, iar adolescentul Noah Silver are nişte resurse actoriceşti drastic limitate, oricât ar insista regisorul şi producătorul că l-au ales datorită forţei sale interpretative, asumându-şi astfel "licenţa" (citeşte: gafa) de a avea un cvasi-aurolac român vorbindu-şi limba maternă cu accent străin puternic, dar recuperând cu engleza, pe care o stăpâneşte fluent şi corect. Galeria e întregită de şoferul declarat "veteran de război" (şi iniţitor al deschiderii sufleteşti a băiatului), schiţat promiţător de Papil Panduru şi pierdut pe drum când ni-era lumea mai dragă.
Şi astfel, mai cu bune, mai cu rele, pornim la drum peste plaiul carpato-danubiano-pontic, spre neclarul loc de destinaţie aflat undeva la peste o mie de kilometri depărtare. Este porţiunea în care Eran Rilkis excelează, căci filmează expresiv şi cu stil, iar noţiunea de drum iniţiatic se transmite convingător, cel puţin la nivelul imaginii. Una dintre cele mai reuşite secvenţe este cea a încercării mediene, cu oprirea forţată în satul de câmpie unde li se va impune s-o înhumeze pe defunctă, într-un cimitir împlătoşat în zăpadă, gheaţă şi chiciură (în treacăt fie zis, până atunci domnise o ambianţă de iarnă uscată - da' astea-s nimicuri). Aici, Rilkis reuşeşte (pentru ultima oară) să articuleze o dilemă, o alegere - nu întâmplător, este momentul de maximă cotitură morală a directorului de resurse umane, "iluminarea", începutul adevăratei sale relaţionări cu oamenii. Deşi factorul declanşator (miracolul cu icoana Fecioarei care lăcrimează - cine-verité neprevăzut, dar adoptat în film) rămâne cam exterior şi neîmplinit, întregul episod e rotund, dramatic şi întregit prin cea dintâi situaţie când protagonistul dă dovadă de curaj (instigând fuga cu sicriul, imediat după plecarea poliţiei) şi de reală omenie (luându-l totuşi în maşină şi pe ziaristul nesimţit şi hărţuitor, care rămăsese-n drum).
De aici încolo, însă, singurele valenţe ale filmului rămân cele de ordin plastic (graţie profesionalismului şi simţului vizual cu totul deosebit al operatorului Rainer Klausmann). În primul rând din scriitură, povestea se duce pe coclauri - curge liniar, nu mai cunoaşte decât întorsături mărunte şi nesemnificative, şi cade tot mai dureros pradă găurilor şi hăurilor logice. Cel mai flagrant rateu este al episodului de la bunkerul militar din munţi, unde li se oferă găzduire ca la Hanul Ancuţei, de către un nene în uniformă de colonel care se joacă de-a armata, numai ca să avem prilejul unor discuţii adânci la mare adâncime (cinci etaje sub pământ). Pentru ca haosul să fie deplin, li se strică microbuzul, aşa că inimoşii ofiţeri le împrumută un transportor amfibiu blindat, motivând că, vezi-dumneata, "câteva zile n-o să-i simtă nimeni lipsa". Fără nici un motiv, ziaristul nu se urcă în T.A.B. (capacitate: o grupă de soldaţi, adică vreo zece locuri), şi-i va întâmpina la destinaţie, ajuns acolo prin mijloace proprii, împreună cu tatăl copilului (dar nu înainte ca T.A.B.-ul, după ce a trecut munţii în Ardeal, să treacă şi Dunărea pe la Călăraşi).
Deznodământul se dorea o întorsătură majoră - şi e complet ratat. În satul din nord îi întâmpină mama decedatei (Irina Petrescu, distinsă şi discret-expresivă cum o cunoaştem, într-o apariţie pe cât de scurtă, pe atât de densă), care mulţumindu-le pentru efort, argumentează că fata ei a vrut să ajungă la Ierusalim şi să moară acolo, deci au greşit aducând-o înapoi acasă. La drept vorbind, să faci atâta drum cu un sicriu, iar acum să te întorci de unde ai plecat, e curată nebunie - ca să nu mai vorbim de toate formalităţile şi complicaţiile administrative şi financiare implicate. O asemenea răsturnare de situaţie avea în primul rând nevoie de încărcătura unei motivaţii majore, de o maximă creştere de tensiune, de punctul culminant, în cel mai instabil echilibru, al dilemei supreme, şi în sfârşit de rezolvarea ei printr-un argument ingenios, inteligent, definitiv şi semnificativ. Când colo, bătrâna îşi spune cele două replici cu tâlc, iar protagonistul acceptă docil, lasă capu-n piept şi a doua zi porneşte cu căţel, cu purcel, cu sicriu şi drapel, înapoi spre Ţara Sfântă (petrecut de un alai de înmormântare, cu preoţi şi cruce, care nu se prea ştie ce caută acolo). În ciuda frumuseţii plastice nedezminţite nici aici, finalul rămâne o pildă clară de cum nu se încheie un film.
Principala problemă a lui Eran Riklis este concepţia imatură că, dacă faci un film de conţinut, coerenţa, logica şi rigoarea ar fi nişte fleacuri. Nimic mai fals şi mai periculos! La conferinţa de presă, omul a recunoscut că, citez, "nu am nici un respect pentru geografia română", pretextând că pentru el era mult mai important să aibă traversarea unui fluviu cu bacul înainte de final, decât ca acel fluviu să existe în realitate. Eran dragă, asta nu se numeşte "poezie filmică", nu se numeşte "licenţă artistică", se numeşte lipsă de profesionalism! Nu aşa se lucrează! Printre condiţiile sine qua non ale regiei de film stau documentarea şi credibilitatea. Faptul că, pe lângă cele câteva sute de spectatori români care vor observa greşeala, zecile de mii de străini habar n-or să aibă, e irelevant - în fond, pe lângă consideraţia la adresa publicului, mai contează şi respectul de sine şi de meserie. Abaterile legitime de la normele profesionale se fac nu prin ignorare, ci prin cunoaşterea şi alterarea conştientă, motivată, a realităţii - cum făcea Fellini în partea a doua a carierei (că-n prima, şi el fusese neorealist), sau cum îşi permit Tarantino ori Von Trier (fără ca nici ei să fie scutiţi de riscuri - vezi fisurile inadmisibile din "Inglourious Basterds", sau spectaculara cădere cu "Antichrist").
De altfel, efectul de bumerang al acestor mostre de neprofesionalism se resimte cel mai dureros în domeniile de maximă generalitate, unde nu te mai poţi ascunde după inconsistenta scuză "mulţi vede, puţini cunoaşte". Am evidenţiat deja, pe parcursul acestei analize, numeroasele abdicări de la acele reguli elementare ale coerenţei, logicii şi raţiunii care sunt valabile pe toate meridianele şi planetele, nu numai într-un context geografic precis delimitat. Ultima la care trebuie să mă refer ţine de lucrul cu actorii. Eran Riklis recunoaşte că n-a prea pierdut vremea cu repetiţiile, preferând să se bazeze pe intuiţie, experienţă şi conectivitatea omenească. N-aş avea nici o obiecţie, dacă rezultatul ar fi pozitiv - dar, din păcate, mai are mult până acolo. În afară de Irina Petrescu şi Rozina Cambos, care sunt excelente, şi de Bogdan Stanoevici şi Gila Almagor, foarte buni şi ei, toţi ceilalţi actori cad mereu pe-alături. Mark Ivanir, interpretul rolului principal, nu-i rău deloc, vădind un talent dramatic consistent, fortificat şi prin cele peste douăzeci şi cinci de filme în care a jucat, inclusiv "Schindler's List", "The Terminal" sau "The Good Shepherd", iar aici are destule momente reuşite - dar şi numeroase glisări în cabotinărie grotescă, şi nu din vina lui; pur şi simplu, se simte că regisorul nu l-a ajutat să crească, să construiască, să-şi creeze cu adevărat starea, pentru a evolua cursiv, sau a-şi fractura motivat liniile emoţionale. Exact acelaşi efect se observă şi la jocul plin de stridenţe al lui Guri Alfi, interpretul ziaristului, şi la mult lăudatul Noah Silver (făcând ca falsitatea accentului să nu mai aibă nici o scuză).
Desigur, toate aceste observaţii, oricât de severe, nu înseamnă că ar fi vorba de un dezastru total - ca film de public, chiar cu oarecari pretenţii, rezistă fără probleme. Totuşi, îşi propune enorm, în planul conţinutului, iar la acel nivel, gradul de exigenţă creşte dramatic - de exigenţă şi, mai ales de autoexigenţă. Căci, chiar şi atunci când pierdem ocazia de a învăţa din greşelile altora, ne rămâne oricând şansa de a le valorifica, în viitor, pe ale noastre.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 februarie, 2010, h. 16:20-18:45
Bucureşti, România