Părerea criticului
Publicul tânăr este probabil cel mai familiarizat cu universul din The Hunger Games/Jocurile foamei, trilogia scrisă cu nemaipomenit succes de Suzanne Collins. Autoarea s-a implicat şi în scenariul (şi producţia) ecranizării, iar rezultatul este uimitor de fidel şi captivant atât pentru fani, cât şi pentru cei care n-au habar de Panem, districte, tributuri (noi am fi tradus "tribuţi") şi aşa mai departe.
Chiar dacă este o carte scrisă pentru adolescenţi, Jocurile foamei a avut cu ce prinde în mreje şi cititorul adult. Cinemagia a bifat şi ea aventurile pe hârtie ale lui Katniss şi Peeta şi trebuie să admită că de-abia aşteaptă continuările, căci lucrurile se complică mult în viitoarele cărţi (şi desigur părţi al francizei împărţite nu în trei, ci în patru filme).
Dacă nu ştii povestea, iat-o în câteva cuvinte: cândva în viitor, Statele Unite, acum cunoscute sub numele de Panem, au devenit o societate totalitară, cu 12 districte subjugate de Capitoliu, un bogat oraş-stat. Din cauza unei răzmeriţe avute loc cu aproape un secol în urmă, cele 12 districte rezistă la limita subzinstenţei, asigurând în acelaşi timp materiile prime necesare pentru extravagantul stil de viaţă al Capitoliului. Şi, ca să nu uite niciodată de controlul absolut al acestuia, Jocurile foamei sunt organizate anual, iar fiecare district trebuie să înscrie două tributuri, un băiat şi o fată cu vârste între 12 şi 18 ani, pentru a lupta pe viaţă şi pe moarte în Jocuri, transformate într-un gigantic şi sângeros reality show vizionat obligatoriu de toată lumea din Panem. Numai unul din cei 24 de participanţi poate supravieţui...
De la început faci cunoştinţă cu Catniss (Jennifer Lawrence), o voluntară adolescentă din districtul cel mai sărac, al 12-lea, bogat în mine de cărbune. Alături de Peeta (Josh Hutcherson), un fost coleg de şcoală, Catniss va ajunge în Capitoliu pentru cea de-a 74-a ediţie a Jocurilor Foamei şi face tot posibilul să întoarcă sorţii în avantajul ei. Ce urmează funcţionează şi la nivel de SF şi la nivel de poveste despre maturizare, dar şi ca satiră sau comentariu social la adresa dependenţei publicului de entertainment.
Popularitatea imensă a cărţilor şi iureşul mediatic iscat de producţia lui The Hunger Games ar putea face ca premiera de vineri (lansare simultană într-o mulţime de ţări de pe glob), să aibă încasări de până la 140 de milioane de dolari în Statele Unite, asta în condiţiile în care bugetul filmului este de doar 80 de milioane. Este evident că The Hunger Games are toate şansele să se numere printre mega-succesele anului în materie de încasări.
Chiar dacă pare cam prea lung (are două ore şi 22 de minute), producţia chiar are cu ce să te ţină nemişcat pe scaunul de cinema, fiind un melanj bine dozat de emoţie, dramă şi acţiune. Actorii din rolurile principale sunt cât se poate de convingători, iar unul din marile atuuri ale filmului este modul în care se hârjoneşte cu adevărul: analiză a modului în care reacţionăm în faţa camerelor de luat vederi, Jocurile foamei îi urmăreşte pe protagonişti făcând echilibristică la graniţa dintre sinceritate şi popularitate...
Dacă volumele trilogiei sunt doldora de violenţă (au stârnit controverse din această cauză), tonul evenimentelor a fost îndulcit în parte pentru ca ratingul filmului să includă accesul în sala de cinema şi a puştilor de 13-14 ani. În mod inexplicabil, dacă în Statele Unite ratingul este PG13 (un fel de "numai cu acordul părinţilor pentru copiii sub 12 ani" al nostru), în România Jocurile foamei este "nerecomandat celor sub 15 ani".
Oricât de fidel, filmul ratează câteva dintre cele mai intense momente ale cărţii, printre care şi lupta finală, şi poate părea neclar pe alocuri. În marea majoritate verosimil şi realist (chiar şi în termenii SF), are şi câteva deraieri impardonabile (apariţia ca prin minune a patrupedelor din final) şi justificate doar pentru utilizarea unor efecte speciale mai mult sau mai puţin spectaculoase. Chiar şi aşa, The Hunger Games este cât se poate de vizionabil şi are toate şansele să aducă o mulţime de fani universului creat de Suzanne Collins.
Chiar dacă este o carte scrisă pentru adolescenţi, Jocurile foamei a avut cu ce prinde în mreje şi cititorul adult. Cinemagia a bifat şi ea aventurile pe hârtie ale lui Katniss şi Peeta şi trebuie să admită că de-abia aşteaptă continuările, căci lucrurile se complică mult în viitoarele cărţi (şi desigur părţi al francizei împărţite nu în trei, ci în patru filme).
Dacă nu ştii povestea, iat-o în câteva cuvinte: cândva în viitor, Statele Unite, acum cunoscute sub numele de Panem, au devenit o societate totalitară, cu 12 districte subjugate de Capitoliu, un bogat oraş-stat. Din cauza unei răzmeriţe avute loc cu aproape un secol în urmă, cele 12 districte rezistă la limita subzinstenţei, asigurând în acelaşi timp materiile prime necesare pentru extravagantul stil de viaţă al Capitoliului. Şi, ca să nu uite niciodată de controlul absolut al acestuia, Jocurile foamei sunt organizate anual, iar fiecare district trebuie să înscrie două tributuri, un băiat şi o fată cu vârste între 12 şi 18 ani, pentru a lupta pe viaţă şi pe moarte în Jocuri, transformate într-un gigantic şi sângeros reality show vizionat obligatoriu de toată lumea din Panem. Numai unul din cei 24 de participanţi poate supravieţui...
De la început faci cunoştinţă cu Catniss (Jennifer Lawrence), o voluntară adolescentă din districtul cel mai sărac, al 12-lea, bogat în mine de cărbune. Alături de Peeta (Josh Hutcherson), un fost coleg de şcoală, Catniss va ajunge în Capitoliu pentru cea de-a 74-a ediţie a Jocurilor Foamei şi face tot posibilul să întoarcă sorţii în avantajul ei. Ce urmează funcţionează şi la nivel de SF şi la nivel de poveste despre maturizare, dar şi ca satiră sau comentariu social la adresa dependenţei publicului de entertainment.
Popularitatea imensă a cărţilor şi iureşul mediatic iscat de producţia lui The Hunger Games ar putea face ca premiera de vineri (lansare simultană într-o mulţime de ţări de pe glob), să aibă încasări de până la 140 de milioane de dolari în Statele Unite, asta în condiţiile în care bugetul filmului este de doar 80 de milioane. Este evident că The Hunger Games are toate şansele să se numere printre mega-succesele anului în materie de încasări.
Chiar dacă pare cam prea lung (are două ore şi 22 de minute), producţia chiar are cu ce să te ţină nemişcat pe scaunul de cinema, fiind un melanj bine dozat de emoţie, dramă şi acţiune. Actorii din rolurile principale sunt cât se poate de convingători, iar unul din marile atuuri ale filmului este modul în care se hârjoneşte cu adevărul: analiză a modului în care reacţionăm în faţa camerelor de luat vederi, Jocurile foamei îi urmăreşte pe protagonişti făcând echilibristică la graniţa dintre sinceritate şi popularitate...
Dacă volumele trilogiei sunt doldora de violenţă (au stârnit controverse din această cauză), tonul evenimentelor a fost îndulcit în parte pentru ca ratingul filmului să includă accesul în sala de cinema şi a puştilor de 13-14 ani. În mod inexplicabil, dacă în Statele Unite ratingul este PG13 (un fel de "numai cu acordul părinţilor pentru copiii sub 12 ani" al nostru), în România Jocurile foamei este "nerecomandat celor sub 15 ani".
Oricât de fidel, filmul ratează câteva dintre cele mai intense momente ale cărţii, printre care şi lupta finală, şi poate părea neclar pe alocuri. În marea majoritate verosimil şi realist (chiar şi în termenii SF), are şi câteva deraieri impardonabile (apariţia ca prin minune a patrupedelor din final) şi justificate doar pentru utilizarea unor efecte speciale mai mult sau mai puţin spectaculoase. Chiar şi aşa, The Hunger Games este cât se poate de vizionabil şi are toate şansele să aducă o mulţime de fani universului creat de Suzanne Collins.
