Părerea criticului
Terry Gilliam nu se dezminte! - "The Imaginarium of Doctor Parnassus"
Acelaşi inepuizabil caleidoscop al fanteziei
Gilliamul meu favorit este "12 Monkeys", tocmai prin caracterul său de excepţie: deşi fidel sieşi, cu imaginaţia sa debordantă, Terry plasează halucinanta poveste post-apocaliptică, înţesată cu paradoxuri temporale, într-un context SF cât se poate de logic şi riguros. Căci proteicul artist, de la zgubiliticii săi Monty Pythoni şi "Time Bandits", trecând prin orwellianul "Brazil" şi săltăreţul "...Münchausen", până la recentele "Tideland" şi "The Brothers Grimm", este în primul rând posesorul unei fantezii dezlănţuite, dublate de cel mai solid talent. Cel puţin până acum, nu ne-a dezamăgit niciodată.
La prima vedere, Dr. Parnassus nu e decât un nou avatar al lui Faust - dar să nu uităm că la Terry Gilliam lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par a fi. Fidel obiceiului său, şi în acest film autorul ne poartă printr-un şir de realităţi - şi, chiar mai mult, de concepţii succesive. Protagonistul poate fi exact cel care este, Parnassus şi nimic mai mult, poate fi pe lângă asta şi un personaj faustic, poate fi şi Faust însuşi, reşapat după reţeta gilliameză, şi tot aşa, până la o deloc exclusă reprezentare a lui Dumnezeu Însuşi: un Dumnezeu obosit, deprimat, amintind de "The Fisher King", refugiat pe Pământul pe care s-a săturat să-l tot ţină în ordine, spunându-i mereu povestea - aşa că povestea merge mai departe, ca vântul din... ştiţi voi unde, spusă de cine ştie cine şi, ca atare, tot mai ieşită din ţâţâni, iar demiurgul, întrupat într-un mag în mizerie, tracasat de succesivele prinsori mefistofelice, cutreieră lumea pe post de saltimbanc desuet, într-o rulotă fermecător de sordid-neverosimilă ce conţine şi primejdioasa oglindă-poartă spre imaginar - imaginarul oricui o străbate...
În ultimii ani, mulţi s-au încumetat să scrie scenarii care ignoră într-o veselie continuă regulile de compoziţie dramaturgică (fie fiindcă habar n-au, fie "că aşa e ei, deştepţi"), şi pe urmă se miră că nu le iese, neam. Terry Gilliam e unul dintre puţinii căruia pasenţa îi reuşeşte pă felie - şi de ce? Fiindcă ştie ce face - şi, ca atare, o face inteligent, nu arogant. Construit aparent abulic, derutant în acrobaţiile sale, scenariul scris împreună cu Charles McKewn e în fond extrem de solid articulat, nefăcând altceva decât să reaşeze paradigma în raport cu specificul poveştii. (N-am să mă întind acum la o analiză detaliată, dar vă spun clar: ăia de la C.A.V. ar face bine să-l ia ca material de studiu pentru studenţii lor - da' aşa, mai prin anul III, după ce-au mântuit cu "Rocco...", "Otto e mezzo", "...Rubliov", "...Kane" - sau filmele lui Billy Wilder.)
Totodată, mă mai opresc aici din comentariile de natură epică şi ca să nu risc a vă strica prin vreun spoiler plăcerea spectacolului, mereu inedit şi jalonat de cele mai insolite întorsături. Trecând pe tarlaua regiei, vedem că Gilliam nu şi-a consumat nici acum resursele de idei originale. Caravana protagoniştilor e un decor halucinant, un microcosm labirintic al multiversului - inclusiv când hodorogeşte clătinat noaptea printre mall-uri, sau când vegetează la lumina zilei în ruinele câte unei hale industriale. Paradoxalul ei echipaj se completează de minune prin apariţia întortocheatului Tony - exact ce-i mai lipsea pentru ca nebunia să dea în clocot. Gilliam îşi plimbă personajele prin spaţii aspaţiale şi interludii atemporale, cu siguranţa cu care ar construi cuminte mizanscene cehoviene pe o scenă italiană - după care le filmează cu câte o pală de nebunie (vezi glisările în suprarealismul cel mai pur, de să plesnească Dali şi Magritte de încântare şi mai multe nu!) Desigur, sunt inerente accentele de satiră social-culturală atroce, inclusiv cu inevitabilele elemente de pop-art - irezistibile, printre altele, dansul revuistic al gaborilor sexy, sau seducţia babetei în imaginar, unde se remarcă ideea (şi metoda) de a transforma Styxul într-o personificare a Diavolului (exemplu concludent de "aşa da!" în ceea ce priveşte armonizarea formei cu fondul, la nivelul efectelor speciale - că tot se dădeau destui loviţi când acuzam de găunoşenie orgia imagistică din alte recente tentative sărăcuţ-megalomane, oricât de global-aurite).
O surpriză realmente... surprinzătoare (nu e pleonasm, e întărire) ne-o oferă Christopher Plummer, un actor pe care de mult credeam că l-am descifrat în totalitate. Şarmant şi sigur de sine, cam tot timpul egal cu el însuşi, pe parcursul celor aproape două sute de roluri ale sale din ultimele şase decenii, de la Commodus, Von Trapp şi Eddie Chapman, până la Rakph Nickleby, Moş Crăciun şi Aristotel, Plummer îşi descoperă aici încă un pachet de resurse dramatice, pe toată gama dintre umorul autoironic şi fiorul tragic, pentru a-l compune pe divin-frământatul, atotputeric-vulnerabilul, supranatural-umanul Doctor Parnassus. Cea mai tăioasă replică i-o dă piticul Verne Troyer, în polivalentul rol al lui Percy, mereu de un haz nebun şi o inteligenţă scăpărătoare - pe lângă care, din păcate, Lily Cole şi Andrew Garfield cam fac figuraţie permanentă. Desigur, partenerii de mare greutate ai celor doi sunt Mr. Nick, un diavol de concepţie wolandiană (amintind în special de rolul lui Oleg Basilaşvili, în "Maestrul şi Margareta" lui Vladimir Bortko, din 2005), în care beatnikul Tom Waits îşi confirmă din nou apetenţele pentru roluri de proză - şi regretatul Heath Ledger, în practic ultima sa apariţie pe platouri. Aici, până şi tragedia se converteşte în ingeniozitate artistică - căci Gilliam, confruntat cu pierderea actorului, a avut inspiraţia de a dezvolta în continuare personajul spre o evoluţie multi-faţetată, în funcţie de dimensiunile imaginare pe care le străbate, astfel încât e preluat succesiv de Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrell - ultimul, cel mai mobil şi mai apropiat, temperamental, de concepţia pe care o imprimase Heath. Chiar dacă nu se compară cu halucinantul Joker pe care conjunctura i l-a etichetat ca testament artistic, Tony îi confirmă încă o dată, postum, disponibilitatea şi versatilitatea.
E de la sine înţeles că, fiind vorba de Terry Gilliam, nu putem avea de-a face decât cu prestaţii profesionale ireproşabile la toate departamentele - căci, la cea mai mică fisură, întreaga lume plăsmuită de el s-ar spulbera precum viziunile din imaginarul ascuns în spatele oglinzii... În orice caz, semnificativ e că, prin caracterul atât de personal şi aparte al autorului, şi filmul devine greu de înscris undeva anume, pe coordonatele producţiei mondiale. E pur şi simplu o beţie de culori (în toate sensurile), construită precis, motivată cu schepsis şi plină de miez - nu numai un Imaginar al Doctorului Parnassus, ci şi, mai ales, al lui Terry Gilliam.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20-21 ianuarie, 2010
Bucureşti, România
Acelaşi inepuizabil caleidoscop al fanteziei
Gilliamul meu favorit este "12 Monkeys", tocmai prin caracterul său de excepţie: deşi fidel sieşi, cu imaginaţia sa debordantă, Terry plasează halucinanta poveste post-apocaliptică, înţesată cu paradoxuri temporale, într-un context SF cât se poate de logic şi riguros. Căci proteicul artist, de la zgubiliticii săi Monty Pythoni şi "Time Bandits", trecând prin orwellianul "Brazil" şi săltăreţul "...Münchausen", până la recentele "Tideland" şi "The Brothers Grimm", este în primul rând posesorul unei fantezii dezlănţuite, dublate de cel mai solid talent. Cel puţin până acum, nu ne-a dezamăgit niciodată.
La prima vedere, Dr. Parnassus nu e decât un nou avatar al lui Faust - dar să nu uităm că la Terry Gilliam lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par a fi. Fidel obiceiului său, şi în acest film autorul ne poartă printr-un şir de realităţi - şi, chiar mai mult, de concepţii succesive. Protagonistul poate fi exact cel care este, Parnassus şi nimic mai mult, poate fi pe lângă asta şi un personaj faustic, poate fi şi Faust însuşi, reşapat după reţeta gilliameză, şi tot aşa, până la o deloc exclusă reprezentare a lui Dumnezeu Însuşi: un Dumnezeu obosit, deprimat, amintind de "The Fisher King", refugiat pe Pământul pe care s-a săturat să-l tot ţină în ordine, spunându-i mereu povestea - aşa că povestea merge mai departe, ca vântul din... ştiţi voi unde, spusă de cine ştie cine şi, ca atare, tot mai ieşită din ţâţâni, iar demiurgul, întrupat într-un mag în mizerie, tracasat de succesivele prinsori mefistofelice, cutreieră lumea pe post de saltimbanc desuet, într-o rulotă fermecător de sordid-neverosimilă ce conţine şi primejdioasa oglindă-poartă spre imaginar - imaginarul oricui o străbate...
În ultimii ani, mulţi s-au încumetat să scrie scenarii care ignoră într-o veselie continuă regulile de compoziţie dramaturgică (fie fiindcă habar n-au, fie "că aşa e ei, deştepţi"), şi pe urmă se miră că nu le iese, neam. Terry Gilliam e unul dintre puţinii căruia pasenţa îi reuşeşte pă felie - şi de ce? Fiindcă ştie ce face - şi, ca atare, o face inteligent, nu arogant. Construit aparent abulic, derutant în acrobaţiile sale, scenariul scris împreună cu Charles McKewn e în fond extrem de solid articulat, nefăcând altceva decât să reaşeze paradigma în raport cu specificul poveştii. (N-am să mă întind acum la o analiză detaliată, dar vă spun clar: ăia de la C.A.V. ar face bine să-l ia ca material de studiu pentru studenţii lor - da' aşa, mai prin anul III, după ce-au mântuit cu "Rocco...", "Otto e mezzo", "...Rubliov", "...Kane" - sau filmele lui Billy Wilder.)
Totodată, mă mai opresc aici din comentariile de natură epică şi ca să nu risc a vă strica prin vreun spoiler plăcerea spectacolului, mereu inedit şi jalonat de cele mai insolite întorsături. Trecând pe tarlaua regiei, vedem că Gilliam nu şi-a consumat nici acum resursele de idei originale. Caravana protagoniştilor e un decor halucinant, un microcosm labirintic al multiversului - inclusiv când hodorogeşte clătinat noaptea printre mall-uri, sau când vegetează la lumina zilei în ruinele câte unei hale industriale. Paradoxalul ei echipaj se completează de minune prin apariţia întortocheatului Tony - exact ce-i mai lipsea pentru ca nebunia să dea în clocot. Gilliam îşi plimbă personajele prin spaţii aspaţiale şi interludii atemporale, cu siguranţa cu care ar construi cuminte mizanscene cehoviene pe o scenă italiană - după care le filmează cu câte o pală de nebunie (vezi glisările în suprarealismul cel mai pur, de să plesnească Dali şi Magritte de încântare şi mai multe nu!) Desigur, sunt inerente accentele de satiră social-culturală atroce, inclusiv cu inevitabilele elemente de pop-art - irezistibile, printre altele, dansul revuistic al gaborilor sexy, sau seducţia babetei în imaginar, unde se remarcă ideea (şi metoda) de a transforma Styxul într-o personificare a Diavolului (exemplu concludent de "aşa da!" în ceea ce priveşte armonizarea formei cu fondul, la nivelul efectelor speciale - că tot se dădeau destui loviţi când acuzam de găunoşenie orgia imagistică din alte recente tentative sărăcuţ-megalomane, oricât de global-aurite).
O surpriză realmente... surprinzătoare (nu e pleonasm, e întărire) ne-o oferă Christopher Plummer, un actor pe care de mult credeam că l-am descifrat în totalitate. Şarmant şi sigur de sine, cam tot timpul egal cu el însuşi, pe parcursul celor aproape două sute de roluri ale sale din ultimele şase decenii, de la Commodus, Von Trapp şi Eddie Chapman, până la Rakph Nickleby, Moş Crăciun şi Aristotel, Plummer îşi descoperă aici încă un pachet de resurse dramatice, pe toată gama dintre umorul autoironic şi fiorul tragic, pentru a-l compune pe divin-frământatul, atotputeric-vulnerabilul, supranatural-umanul Doctor Parnassus. Cea mai tăioasă replică i-o dă piticul Verne Troyer, în polivalentul rol al lui Percy, mereu de un haz nebun şi o inteligenţă scăpărătoare - pe lângă care, din păcate, Lily Cole şi Andrew Garfield cam fac figuraţie permanentă. Desigur, partenerii de mare greutate ai celor doi sunt Mr. Nick, un diavol de concepţie wolandiană (amintind în special de rolul lui Oleg Basilaşvili, în "Maestrul şi Margareta" lui Vladimir Bortko, din 2005), în care beatnikul Tom Waits îşi confirmă din nou apetenţele pentru roluri de proză - şi regretatul Heath Ledger, în practic ultima sa apariţie pe platouri. Aici, până şi tragedia se converteşte în ingeniozitate artistică - căci Gilliam, confruntat cu pierderea actorului, a avut inspiraţia de a dezvolta în continuare personajul spre o evoluţie multi-faţetată, în funcţie de dimensiunile imaginare pe care le străbate, astfel încât e preluat succesiv de Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrell - ultimul, cel mai mobil şi mai apropiat, temperamental, de concepţia pe care o imprimase Heath. Chiar dacă nu se compară cu halucinantul Joker pe care conjunctura i l-a etichetat ca testament artistic, Tony îi confirmă încă o dată, postum, disponibilitatea şi versatilitatea.
E de la sine înţeles că, fiind vorba de Terry Gilliam, nu putem avea de-a face decât cu prestaţii profesionale ireproşabile la toate departamentele - căci, la cea mai mică fisură, întreaga lume plăsmuită de el s-ar spulbera precum viziunile din imaginarul ascuns în spatele oglinzii... În orice caz, semnificativ e că, prin caracterul atât de personal şi aparte al autorului, şi filmul devine greu de înscris undeva anume, pe coordonatele producţiei mondiale. E pur şi simplu o beţie de culori (în toate sensurile), construită precis, motivată cu schepsis şi plină de miez - nu numai un Imaginar al Doctorului Parnassus, ci şi, mai ales, al lui Terry Gilliam.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20-21 ianuarie, 2010
Bucureşti, România
