Părerea criticului
În 2004, a doua zi de Crăciun, Oceanul Indian s-a învolburat şi a înghiţit coastele Indoneziei, Thailandei, Sri Lankăi şi Indiei, în cel mai mare dezastru natural din istoria cunoscută. Uriaşele valuri mortale, de până la 30 de metri, care au acoperit satele şi staţiunile de pe coastă la intervale de 10 minute, au dus la moartea a peste 230.000 de persoane. Numai în Thailanda, 1480 de copii au rămas orfani în urma dezastrului. Filmul Paradisul spulberat nu documentează apocalipsa generală. Dar prezintă o poveste după unul dintre cazuri, cel al familiei spaniole Alvarez şi Maria Belon, aflate de Crăciun în Thailanda, la The Orchid Resort, alături de cei trei copii. Dublurile lor cinematografice sunt Naomi Watts şi Ewan McGregor în rolul părinţilor, iar Tom Holland, Oaklee Pendergast şi Simon Joslin îi joacă pe cei trei băieţi ai cuplului.
Dacă la acea dată televiziunile şi presa în general au fost în dilemă cu privire la barierele de care să nu treacă în corespondenţele lor de la faţa locului - este etic să arăţi pe post imagini cu trupurile neînsufleţite când printre telespectatori sunt şi cei care au pierdut membri în timpul tsunami-ului? Iei instantanee ale suferinţei atroce a celor care-şi plâng morţii, de la faţa locului? - regizorul Juan Antonio Bayona trece de aceste bariere şi face zoom pe chipurile schimonosite de durere, pe răni, filmează chiar expectorarea hemoragică a viscerelor.
Elemente de suferinţă explicită, tonul naturalist, visceral din prima parte ne-au dat senzaţia că urmărim un horror. Filmul e aproape insuportabil de urmărit (o spectatoare a ieşit de două ori din sală la proiecţie; la final am întrebat-o în drumul spre ieşire ce s-a întâmplat - spunea că a avut o senzaţie de leşin). Ceea ce nu au arătat televiziunile pentru a respecta normele eticii, arată Bayona, regizorul horror-ului de mare succes The Orphanage.
The Impossible mai conţine elemente ce ţin de formula horror-ului - Bayona filmează la început din larg spre ţărm, sugerând un pericol iminent, apoi face close-up-uri pe chipuri, nemaivorbind de secvenţa surprinsă în afişul de mai sus - pastişă a scenei antologice din finalul horror-ului The Descent - în care victima (aici Naomi Watts) iese victorioasă la lumină, cu mâna în sus. Apoi construirea tensiunii - care creşte treptat; dar - cu toate astea (şi mai ales în pofida faptului că ştii cazul real) - valurile ucigaşe te iau prin surprindere. Bayona ştie să trezească în spectator tot felul de senzaţii. Simţi că te scufunzi odată cu personajele...
Coloana sonoră a lui Fernando Velzquez - ce urmează patru teme principale: familia, căutarea, durerea sufletească şi moartea, după cum a declarat însuşi compozitorul - e impregnată de zgomote ce înfioară. Ca trivia, cei 40 de membri ai orchestrei care a înregistrat coloana sonoră au lăcrimat, emoţionaţi de melodie şi de povestea reală.
Faptele din Paradisul spulberat sunt prezentate într-o succesiune simplă şi crudă. Povestea a fost pusă pe hârtie de scenaristul lui The Orphanage, Sergio Sánchez, din relatările Mariei Belon. În ultima treime a filmului drama acestei familii e completată de poveştile emoţionante ale altora, drama particularizată începând să capete alte proporţii.
Atât Naomi Watts, cât şi Ewan McGregor, care joacă prima dată un părinte, mi s-au părut la fel de buni în film, în condiţiile unor roluri extrem de solicitante - emoţional şi fizic. Tom Holland, Lucas în film - băiatul cel mai mare al familiei (cel care se maturizează, parcursul lui fiind o adevărată călătorie iniţiatică) - debutează puternic pe marele ecran cu acest rol.
Dacă la acea dată televiziunile şi presa în general au fost în dilemă cu privire la barierele de care să nu treacă în corespondenţele lor de la faţa locului - este etic să arăţi pe post imagini cu trupurile neînsufleţite când printre telespectatori sunt şi cei care au pierdut membri în timpul tsunami-ului? Iei instantanee ale suferinţei atroce a celor care-şi plâng morţii, de la faţa locului? - regizorul Juan Antonio Bayona trece de aceste bariere şi face zoom pe chipurile schimonosite de durere, pe răni, filmează chiar expectorarea hemoragică a viscerelor.
Elemente de suferinţă explicită, tonul naturalist, visceral din prima parte ne-au dat senzaţia că urmărim un horror. Filmul e aproape insuportabil de urmărit (o spectatoare a ieşit de două ori din sală la proiecţie; la final am întrebat-o în drumul spre ieşire ce s-a întâmplat - spunea că a avut o senzaţie de leşin). Ceea ce nu au arătat televiziunile pentru a respecta normele eticii, arată Bayona, regizorul horror-ului de mare succes The Orphanage.
The Impossible mai conţine elemente ce ţin de formula horror-ului - Bayona filmează la început din larg spre ţărm, sugerând un pericol iminent, apoi face close-up-uri pe chipuri, nemaivorbind de secvenţa surprinsă în afişul de mai sus - pastişă a scenei antologice din finalul horror-ului The Descent - în care victima (aici Naomi Watts) iese victorioasă la lumină, cu mâna în sus. Apoi construirea tensiunii - care creşte treptat; dar - cu toate astea (şi mai ales în pofida faptului că ştii cazul real) - valurile ucigaşe te iau prin surprindere. Bayona ştie să trezească în spectator tot felul de senzaţii. Simţi că te scufunzi odată cu personajele...
Coloana sonoră a lui Fernando Velzquez - ce urmează patru teme principale: familia, căutarea, durerea sufletească şi moartea, după cum a declarat însuşi compozitorul - e impregnată de zgomote ce înfioară. Ca trivia, cei 40 de membri ai orchestrei care a înregistrat coloana sonoră au lăcrimat, emoţionaţi de melodie şi de povestea reală.
Faptele din Paradisul spulberat sunt prezentate într-o succesiune simplă şi crudă. Povestea a fost pusă pe hârtie de scenaristul lui The Orphanage, Sergio Sánchez, din relatările Mariei Belon. În ultima treime a filmului drama acestei familii e completată de poveştile emoţionante ale altora, drama particularizată începând să capete alte proporţii.
Atât Naomi Watts, cât şi Ewan McGregor, care joacă prima dată un părinte, mi s-au părut la fel de buni în film, în condiţiile unor roluri extrem de solicitante - emoţional şi fizic. Tom Holland, Lucas în film - băiatul cel mai mare al familiei (cel care se maturizează, parcursul lui fiind o adevărată călătorie iniţiatică) - debutează puternic pe marele ecran cu acest rol.
