Părerea criticului
Cam la un secol dupa "Razboiul lumilor" de H.G. Wells, fratii Strugatki au scris un soi de remake intitulat, din deferenta pentru marele clasic, "A doua invazie a martienilor". Nu peste mult, Cristian Tudor Popescu a preluat stafeta cu "A treia invazie a martienilor" (declarata neoficial de autor "o ciocatie" - adica "cioaca asa, mai serioasa..."). Foarte curand, am folosit la randul meu titlul, ca "A patra invazie a martienilor", intr-un pamfletel unde nu mai stiu despre ce era vorba.
Dar, daca C.T.P.-ul si cu mine ne jucam, Joel Silver (productia), David Kajganich (scenariul) si chiar Oliver Hirschbiegel (adica "Die Untergang", dom'le! Cica mergem pe cai mari!) chiar se iau in serios, cu aceasta reincalzire a clasicului "Invasion of the Body Snatchers" (Don Siegel, 1956), trecut prin remake-urile din 1978 (Philip Kaufman) si 1993 (Abel Ferrara). Ultima varianta nu aduce in plus chiar nimic, decat poate introducerea: prabusirea navetei Columbia (in film o cheama "Patriot"), ca vector al infestarii.In continuare, povestea curge monoton, insipid si complet ilogic. Pe ici, pe colo, Hirschbiegel reuseste sa creeze suspense, nu atat in secventele de actiune propriu-zisa, cat mai ales cand Carol Bennell (Nicole Kidman, enervant de cabotina in acest rol decupat din hartie) se lupta sa nu adoarma (ca era deja contaminata, iar metamorfoza se petrecea in somn). De fapt, aceasta mostenire din prima varianta (care avea si titlul alternativ "Sleep No More!") e cea mai dramatica parte a filmului, la nivel atat de scenariu (teribil de liniar si haotic!), cat si de regie (care oscileaza nefericit intre experienta solida a lui Hirschbiegel din Europa, si rigorile hollywoodiene). Nu-i rau deloc pregenericul de tip flash-forward, cu Nicole scormonind dupa medicamente in farmacia devastata, cu neoanele filand; in schimb, continuarea secventei in timp real va dovedi ca mai sunt unii care, desi au auzit si ei, de la vecini, de pustile cehoviene, habar n-au sa traga cu ele - faza cu injectia in inima, pe care copchilu' i-o face mamichii (la cinci minute de cand s-a pus problema, adica ciuciu acumulare de tensiune), ca s-o destepte din somnul cel de moarte, fara ca o data sa-i tremure mana!)
Mult mai grava e ratarea lamentabila a starii de paranoia din variantele anterioare - prima fiind considerata chiar o parabola a infiltrarii sovietice, oricat insistau Finney si Siegel ca ei voisera doar suspense onest si nimic mai mult (apropo, si aici apare un VIP rus - fara alt rost decat cel de a se alieniza in secventa urmatoare: adica, trimitere facuta prost si iar pusca cehoviana fasaita; inutila e si rechemarea Veronicai Cartwright intr-un rol secundar fara valente speciale, doar fiindca fusese personaj principal in ‘78). Chiar si versiunea lui Kaufmann, desi spectacular-superficiala, iti trezea oarece angoase in final - mi-e viu in minte si acum acel urlet inuman al lui Donald Sutherland care semnifica victoria definitiva a invaziei. Aici, insa, ce sa vezi? Nu, ca e rost de-un antidot - ceva din sangele unora de-au avut nu-s’ ce boala, printre care si pruncul Oliver (Jackson Bond, un pustiulet blond si scump si dulce si nesarat si insipid de manca-l-ar mama!) Scenariul ne obliga sa urmarim strict aventurile acestui cuplu mama-fiu, de parca numai de ei ar atarna salvarea omenirii. Dramaturgic, constructia e dezechilibrata rau, transformand in punct culminant (si decisiv), o confruntare dincolo de care s-ar fi impus cel putin inca o ritmema intreaga - fuga cu elicopterul, din Baltimore. Culmea, finalul da cu oistea-n gard nu numai structural, ci si logic - adica toata lumea e contaminata, clonificata, bodysnatcherizata, doar cativa viteji, izolati undeva-n pustiu, muncesc cu ravna la antidot, iar salvarea e plodul din elicopter. Fal-fal-fal elicea, si brusc ni se spune ca, un an mai tarziu, sa vezi si sa nu crezi! Cireasa (zaharisita) de pe tort apare cand ii vedem pe Carol si Ben (Daniel Craig), din nou impreuna! Pe-asta nici puii de curca n-au s-o creada! Noroc cu distinsele lor mame, care rad de se prapadesc.
P.S. Stati ca mi-am amintit ce era cu "A patra invazie a martienilor", aia. Am scris-o in noiembrie 1990, o sceneta de cabaret politic in care "martienii" veneau din Valea Jiului sa ia cu asalt palatul Cotroceni si sa-l dea jos pe Emanat - deci, Mineriada IV, cum ar veni. N-a trecut anul si, pana sa mi-o publice cineva, s-a adeverit (doar premisele, asaltul si numeralul invaziei - nu si deznodamantul, din pacate).
Dar, daca C.T.P.-ul si cu mine ne jucam, Joel Silver (productia), David Kajganich (scenariul) si chiar Oliver Hirschbiegel (adica "Die Untergang", dom'le! Cica mergem pe cai mari!) chiar se iau in serios, cu aceasta reincalzire a clasicului "Invasion of the Body Snatchers" (Don Siegel, 1956), trecut prin remake-urile din 1978 (Philip Kaufman) si 1993 (Abel Ferrara). Ultima varianta nu aduce in plus chiar nimic, decat poate introducerea: prabusirea navetei Columbia (in film o cheama "Patriot"), ca vector al infestarii.In continuare, povestea curge monoton, insipid si complet ilogic. Pe ici, pe colo, Hirschbiegel reuseste sa creeze suspense, nu atat in secventele de actiune propriu-zisa, cat mai ales cand Carol Bennell (Nicole Kidman, enervant de cabotina in acest rol decupat din hartie) se lupta sa nu adoarma (ca era deja contaminata, iar metamorfoza se petrecea in somn). De fapt, aceasta mostenire din prima varianta (care avea si titlul alternativ "Sleep No More!") e cea mai dramatica parte a filmului, la nivel atat de scenariu (teribil de liniar si haotic!), cat si de regie (care oscileaza nefericit intre experienta solida a lui Hirschbiegel din Europa, si rigorile hollywoodiene). Nu-i rau deloc pregenericul de tip flash-forward, cu Nicole scormonind dupa medicamente in farmacia devastata, cu neoanele filand; in schimb, continuarea secventei in timp real va dovedi ca mai sunt unii care, desi au auzit si ei, de la vecini, de pustile cehoviene, habar n-au sa traga cu ele - faza cu injectia in inima, pe care copchilu' i-o face mamichii (la cinci minute de cand s-a pus problema, adica ciuciu acumulare de tensiune), ca s-o destepte din somnul cel de moarte, fara ca o data sa-i tremure mana!)
Mult mai grava e ratarea lamentabila a starii de paranoia din variantele anterioare - prima fiind considerata chiar o parabola a infiltrarii sovietice, oricat insistau Finney si Siegel ca ei voisera doar suspense onest si nimic mai mult (apropo, si aici apare un VIP rus - fara alt rost decat cel de a se alieniza in secventa urmatoare: adica, trimitere facuta prost si iar pusca cehoviana fasaita; inutila e si rechemarea Veronicai Cartwright intr-un rol secundar fara valente speciale, doar fiindca fusese personaj principal in ‘78). Chiar si versiunea lui Kaufmann, desi spectacular-superficiala, iti trezea oarece angoase in final - mi-e viu in minte si acum acel urlet inuman al lui Donald Sutherland care semnifica victoria definitiva a invaziei. Aici, insa, ce sa vezi? Nu, ca e rost de-un antidot - ceva din sangele unora de-au avut nu-s’ ce boala, printre care si pruncul Oliver (Jackson Bond, un pustiulet blond si scump si dulce si nesarat si insipid de manca-l-ar mama!) Scenariul ne obliga sa urmarim strict aventurile acestui cuplu mama-fiu, de parca numai de ei ar atarna salvarea omenirii. Dramaturgic, constructia e dezechilibrata rau, transformand in punct culminant (si decisiv), o confruntare dincolo de care s-ar fi impus cel putin inca o ritmema intreaga - fuga cu elicopterul, din Baltimore. Culmea, finalul da cu oistea-n gard nu numai structural, ci si logic - adica toata lumea e contaminata, clonificata, bodysnatcherizata, doar cativa viteji, izolati undeva-n pustiu, muncesc cu ravna la antidot, iar salvarea e plodul din elicopter. Fal-fal-fal elicea, si brusc ni se spune ca, un an mai tarziu, sa vezi si sa nu crezi! Cireasa (zaharisita) de pe tort apare cand ii vedem pe Carol si Ben (Daniel Craig), din nou impreuna! Pe-asta nici puii de curca n-au s-o creada! Noroc cu distinsele lor mame, care rad de se prapadesc.
P.S. Stati ca mi-am amintit ce era cu "A patra invazie a martienilor", aia. Am scris-o in noiembrie 1990, o sceneta de cabaret politic in care "martienii" veneau din Valea Jiului sa ia cu asalt palatul Cotroceni si sa-l dea jos pe Emanat - deci, Mineriada IV, cum ar veni. N-a trecut anul si, pana sa mi-o publice cineva, s-a adeverit (doar premisele, asaltul si numeralul invaziei - nu si deznodamantul, din pacate).
