Părerea criticului
Viața lui Leonardo da Vinci, unul dintre cei mai influenți artiști multidisciplinari și oameni de știință ai tuturor timpurilor, este povestită ca niciodată până acum în lungmetrajul de animație realizat de regizorul-scenarist Jim Capobianco. Leo, marele inventator reprezintă o modalitate distractivă de a învăța despre arta și invențiile geniului, atât pentru copii, cât și pentru adulți.
Jim Capobianco și-a consolidat reputația fiind desenator pentru animații devenite clasice, precum Toy Story 2, Monsters, Inc., Finding Nemo, Inside Out sau Coco, dar mai ales venind cu idei pentru narațiunea filmelor Ratatouille și The Lion King (1994). În 2009 a scris și regizat un scurtmetraj intitulat Leonardo astfel că, 15 ani mai târziu, nu este de mirare că fascinația sa pentru artist a dus la nașterea unui lungmetraj care înglobează cele mai importante aspecte despre viața și munca lui.
Acțiunea filmului începe la Roma, în anul 1516, și urmărește ultimii trei ani de existență ai legendarului Leondardo da Vinci (Stephen Fry). Plecând de sub controlul viguros al Papei Leo al X-lea și ajungând la curtea regelui Francis I al Franței (Gauthier Battoue), artistul încearcă să găsească loc în program pentru cercetările sale mai puțin convenționale despre corpul uman, totul pentru a descoperi într-un final ce este sufletul și care este adevărata însemnătate a vieții. În aceste căutări îl ajută curioasa Prințesă Marguerite, interpretată de nimeni alta decât Daisy Ridley (Rey în noua trilogie Star Wars). O altă prezență notabilă în distribuție este Marion Cotillard, în rolul Louisei de Savoy.
În ce privește estetica filmului, Capobianco îmbină două stiluri de animație complet diferite, stop-motion-ul și desenele de mână, pentru a prezenta cele două lumi care se ciocnesc pe parcursul narațiunii: lumea „reală”, exterioară, și, respectiv, lumea imaginară din interiorul artistului, perspectiva lui atipică asupra lucrurilor. Amândouă sunt marcate, totuși, de o puternică atenție la detalii.
Provocările pe care le întâlnește protagonistul în cale, spionajul la care este supus, dar și rivalitatea dintre el și contemporanul său Michelangelo sunt arătate pe ecran cu multă seninătate și umor. Suntem martori la încercarea lui de a naviga printre interese personale – ce crede el că este cu adevărat important de cercetat / inventat – și orgoliile unor conducători care, deși îl finanțează, îl și încetinesc cu dorințele lor insignifiante: o statuie care să le arate măreția, o festivitate nemaivzăută pentru regii musafiri etc. Lipsa timpului, o constantă care îl obsedează, este redată scurt dar cuprinzător, la fel ca trăsătura sa aproape caracteristică de a nu-și duce proiectele la bun sfârșit.
Chiar dacă firul narativ acoperă doar trei ani, animația face referință la cele mai importante opere și invenții ale maestrului, printre ele numărându-se Mona Lisa, Cina cea de Taină, Omul Vitruvian sau leul mecanic-robot – care nu mi-a venit să cred că chiar a existat și funcționat. Dar Leo nu este „centrul universului”, așa cum a constatat chiar el despre planeta noastră. Referințele implică și alte mari personalități: îl vedem pe Michelangelo pictând tavanul Capelei Sixtine cu imaginea iconică ce va fi recreată mai târziu în film și auzim menționate numele lui Aristotel și Seneca, doi mari învățați ai Antichității.
Deși poate fi greu pentru un copil să înțeleagă contextul socio-politic în care a trăit artistul, umorul bogat și abordarea de tip musical transformă filmul plin de metafore într-o primă întâlnire simpatică cu istoria, arta și știința acelor vremuri - dar și cu marile personalități care au marcat Renașterea, una dintre cele mai de impact mișcări culturale din toate timpurile. Astfel, Leo marele inventator își atinge scopul: rezumă și simplifică pe cât posibil viața și munca lui Leonardo da Vinci, rămânând totuși cât se poate de fidel realității. Dar mai ales, deschide discuții și face spectatorul curios să afle mai multe.
Deși mă captivează povestea de ani de zile și am vizitat chiar o expoziție dedicată lui în Roma, tot am aflat informații pe care nu le știam despre inventator și am fost împinsă să continui documentarea. Ba mai mult, la aproape o oră după ce am ieșit din sală am trecut din nou pe lângă niște spectatori: o mamă care le oferea lămuriri și explicații legate de film celor trei copii ai ei. Consider că aceasta e cea mai mare putere a unui produs artistic, dar și cel mai important obiectiv: să stârnească apetitul generației tinere pentru cunoaștere și dezbatere.
Jim Capobianco și-a consolidat reputația fiind desenator pentru animații devenite clasice, precum Toy Story 2, Monsters, Inc., Finding Nemo, Inside Out sau Coco, dar mai ales venind cu idei pentru narațiunea filmelor Ratatouille și The Lion King (1994). În 2009 a scris și regizat un scurtmetraj intitulat Leonardo astfel că, 15 ani mai târziu, nu este de mirare că fascinația sa pentru artist a dus la nașterea unui lungmetraj care înglobează cele mai importante aspecte despre viața și munca lui.
Acțiunea filmului începe la Roma, în anul 1516, și urmărește ultimii trei ani de existență ai legendarului Leondardo da Vinci (Stephen Fry). Plecând de sub controlul viguros al Papei Leo al X-lea și ajungând la curtea regelui Francis I al Franței (Gauthier Battoue), artistul încearcă să găsească loc în program pentru cercetările sale mai puțin convenționale despre corpul uman, totul pentru a descoperi într-un final ce este sufletul și care este adevărata însemnătate a vieții. În aceste căutări îl ajută curioasa Prințesă Marguerite, interpretată de nimeni alta decât Daisy Ridley (Rey în noua trilogie Star Wars). O altă prezență notabilă în distribuție este Marion Cotillard, în rolul Louisei de Savoy.
În ce privește estetica filmului, Capobianco îmbină două stiluri de animație complet diferite, stop-motion-ul și desenele de mână, pentru a prezenta cele două lumi care se ciocnesc pe parcursul narațiunii: lumea „reală”, exterioară, și, respectiv, lumea imaginară din interiorul artistului, perspectiva lui atipică asupra lucrurilor. Amândouă sunt marcate, totuși, de o puternică atenție la detalii.
Provocările pe care le întâlnește protagonistul în cale, spionajul la care este supus, dar și rivalitatea dintre el și contemporanul său Michelangelo sunt arătate pe ecran cu multă seninătate și umor. Suntem martori la încercarea lui de a naviga printre interese personale – ce crede el că este cu adevărat important de cercetat / inventat – și orgoliile unor conducători care, deși îl finanțează, îl și încetinesc cu dorințele lor insignifiante: o statuie care să le arate măreția, o festivitate nemaivzăută pentru regii musafiri etc. Lipsa timpului, o constantă care îl obsedează, este redată scurt dar cuprinzător, la fel ca trăsătura sa aproape caracteristică de a nu-și duce proiectele la bun sfârșit.
Chiar dacă firul narativ acoperă doar trei ani, animația face referință la cele mai importante opere și invenții ale maestrului, printre ele numărându-se Mona Lisa, Cina cea de Taină, Omul Vitruvian sau leul mecanic-robot – care nu mi-a venit să cred că chiar a existat și funcționat. Dar Leo nu este „centrul universului”, așa cum a constatat chiar el despre planeta noastră. Referințele implică și alte mari personalități: îl vedem pe Michelangelo pictând tavanul Capelei Sixtine cu imaginea iconică ce va fi recreată mai târziu în film și auzim menționate numele lui Aristotel și Seneca, doi mari învățați ai Antichității.
Deși poate fi greu pentru un copil să înțeleagă contextul socio-politic în care a trăit artistul, umorul bogat și abordarea de tip musical transformă filmul plin de metafore într-o primă întâlnire simpatică cu istoria, arta și știința acelor vremuri - dar și cu marile personalități care au marcat Renașterea, una dintre cele mai de impact mișcări culturale din toate timpurile. Astfel, Leo marele inventator își atinge scopul: rezumă și simplifică pe cât posibil viața și munca lui Leonardo da Vinci, rămânând totuși cât se poate de fidel realității. Dar mai ales, deschide discuții și face spectatorul curios să afle mai multe.
Deși mă captivează povestea de ani de zile și am vizitat chiar o expoziție dedicată lui în Roma, tot am aflat informații pe care nu le știam despre inventator și am fost împinsă să continui documentarea. Ba mai mult, la aproape o oră după ce am ieșit din sală am trecut din nou pe lângă niște spectatori: o mamă care le oferea lămuriri și explicații legate de film celor trei copii ai ei. Consider că aceasta e cea mai mare putere a unui produs artistic, dar și cel mai important obiectiv: să stârnească apetitul generației tinere pentru cunoaștere și dezbatere.
